Înainte de Paște

Dar vine și ziua iubirii curând,
Hristos va învinge, pe veci rămânând;
Peri-va tot răul de orișice fel,
Hristos va învinge, că veșnic e El…

Cartea de cântări

Verdele e simbolul veșniciei. Poate de aceea crenguța de brad e atât de des întâlnită în cântecele populare chiar și-n portul național. Cândva brodam cămașa cu altiță şi ca izvod îmi servea crenguța de brad, cătrincioara, traista tot improviza acest model, apoi tot așa și pe pieptăraș. Chiar pe covoare ori lăicere nu lipsea acest simbol al veșniciei. Nu în zadar susține poetul, că veșnicia s-a născut la sat.
Satul meu de baștină, fiind sub pădurea Carapciului, mai improvizăm în haina națională frunza stejarului cu tot cu ghindă, la fel și pe batista vorniceilor. Druștele aveau grijă să coase batistele pe pânză de in. Modele înflorate cu frunza stejarului și canafuri roșii de țigaie contra ochilor răi, cum se zice pentru „deochi”. Chiar și-n scăldătoarea pruncului nou-născut se punea frunza de stejar, crezându-se în tăria și longevitatea acestui copac.
Dar, revin la gândul meu de la început. Așadar, cu o săptămână înainte de Înviere se termină curățenia prin ogradă și grădină. Casa-i văruită și împodobită ca o fată mare pentru aceasta minunată zi. Îmi amintesc, că la noi acasă frații cei mari erau ocupați cu pregătirea stânei. Ciopleau pari pentru ocoale, pregăteau nuiele retezând răchitele, împleteau loznița (leasă de nuiele pe care se afumă cașul); spălau cofeile pentru mulsul oilor, opăreau cu leșie (soluție prin opărirea cenușii de lemn) budaca pentru caș și cazanul pentru urdă etc.
Acum, în Săptămâna Mare, aveam mare grijă pentru încondeierea ouălor, ori cum le mai zicem „închestritul”.
Deja sâmbăta coceam pasca în cuptor și ce mireasmă plutea în aer de-ți lasă gura apă și ardeam de nerăbdare să vină mama de la Sfințit cu coșul cu ouă roșii și pască cu brânză-n scorțișoară. Asta părea o veșnicie, fiindcă Biserica Sfinții fără arginți Cozma și Damian e-n central satului și până dura slujba Învierii și veneau enoriașii acasă era soarele hăt sus pe cer. Primii intrau în cătun fetele și flăcăii, adică holteii buni de-nsurat. Tineretul alerga la întrecere, fiindcă se credea pe atunci, că cine întră primul-n sat după Înviere, până-n toamnă face nuntă.
În casă la noi era curățenie ideală. Pereții miroseau a var proaspăt, ușile de lemn de brad, ca și pervazurile geamurilor, erau frecate cu nisip din Siret și clătite la izvorul din pădure. Izvorul era tot timpul anului cald și limpede ca lacrima, unde ne scăldam în sâmbăta Mare până la răsăritul soarelui. Apoi cojile de la ouăle sparte în cozonac le duceam repede până la asfințitul soarelui la pârăul din pădure pentru hrană la broaște să nu piară găinile. Apoi toată vara urmăream cum prin apa străvezie a izvorului se descompun cojile de ou în picături mărunte albe lucitoare printre care săreau brotăceii și broscuțele.
Așadar, pregăteam chisilița (condeiul) pentru desenat pe ou. Ciopleam o crenguță subțire de alun, apoi smulgeam păr din coama calului și legam bețișorul în cruciulițe cu ață roșie de țigaie. Așa obțineam pensula pentru desen pe ou. Pregăteam mai multe ca să am de rezervă. Ceara curată mama o procura de la un apicultor din Ropcea, care îngrijea mai multe familii de albine. În mai multe cănițe de metal topeam ceara pe șparhat (plită). Ouăle fierte le țineam la cald, ca să prindă bine desenul cu ceară. Așa eu cu cumătra Raveca Antiniei încondeiam ouă zile întregi de luni până sâmbătă, pentru că ne mersese vestea de bune meșterițe. Veneau rudele din Prisicăreni, Cupca, Iordanești și chiar din Cuciur la noi după ouă „închestrite”.
Pe atunci era moda de mers la toacă a doua zi de Paște la miruit și ciocnit ouă. Codanele și holteii satului se întreceau la toacă după modelul oului. Apoi feciorii umblau cu scăldatul fetelor luni din zori și tot erau plătiți cu ouă împestrițate.
Dar, se cerea multă iscusință pentru a desena pe ouă diferite modele din natură: crenguța de brad ori frunze de iederă, lăcrimioare și ghiocei, „condurii doamnei”, „laba gâștei”, cioboțica cucului. Mai desenam cruciulițe și scriam pe ou „Hristos a Înviat”. Acest obicei de încondeiere a ouălor se păstrează până azi în satele noastre din Bucovina dintre Prut și Siret. Dar pe alocuri intervine tehnologia modernă.
Adică desene pe hârtie de lipit pe ou ori vopsele cu chimicale. Pe vremuri noi înroșeam oul în crușeală din coajă de arin. Mai obțineam vopsea din crenguță de iederă ori galbenele sau pojarniță.
În încheiere, vă prezint cu bucurie câteva versuri, după un an greu de boală și distanțare de rude și prieteni:

Vine ziua Învierii și-a harului curat,
Uitând durerile de ieri,
Primind cerești și noi puteri,
Casa primitoare fie-vă oricând,
Masa-mbelșugată, graiul cald și blând…
Cu profund respect,
Domnica Mihalescu-Luchianiuc