LA MULȚI ANI ZORISTULUI NEVIDTECAT DE PATIMA SCRISULUI

E ca o boală incurabilă legământul cu munca dragă, aleasă pentru toată viaţa. E un fel de pacoste, dintre cele ce provoacă suferinţe de care nu doreşti să te vindeci, nici măcar nu încerci să scapi de ele, balansând necontenit între durere şi bucurie. E multă osândă, dar şi destulă fericire, atunci când profesia îţi este de-a valma pasiune şi destin. Aş zice că e vai şi amar de inima omului de care se ţine scai această dragoste, dacă n-aş cunoaşte starea de înaripare, când faci ceea ce ţi-i drag, deşi acest „drag” mereu îţi tulbură liniştea. Scriam cândva că, dacă aş avea calităţi de lider, aş înjgheba şi eu o asociaţie, vreun partid apolitic al oamenilor pasionaţi, care îşi iubesc la nebunie profesia, osârduiesc toată viaţa la acelaşi loc de muncă, nu şi-au trădat pasiunile în pofida vânturilor reci şi chiar furtunilor pornite să-i doboare. Au rămas foarte puţini, dar mai sunt câţiva asemenea romantici printre noi. Indiferent ce meserie au îmbrăţişat, odată ce şi-au ales-o viaţa le este o nesfârşită sărbătoare. Mi se pare naiv ceea ce spun, însă pe energiile edificatoare ale unor asemenea oameni se ţine sarea pământului. Cei ce-şi valorifică mereu pasiunile şi talentul nu pot fi răi, invidioşi, porniţi contra altora… Ei nu vor pricinui necazuri oamenilor din jur măcar şi din simplul motiv că prea preţios le este timpul ca să şi-l irosească pe nimicuri, pentru că întotdeauna vor fi obsedaţi de pasiunile lor.

Într-o astfel de ipostază l-am cunoscut din primele zile de lucru la „Zorile Bucovinei” pe Grigore Crigan, căci despre dumnealui e vorba şi pentru portretul personalităţii sale am schiţat chenarul lirico-emoţional de la începutul acestei creionări. Aşa cum l-am văzut la început îl ştiu şi astăzi, când miezul lui Armindeni îi deschide a optzecea pagină în cartea vieţii, înscriindu-i cu cerneala violetă a liliacului: „Să continui şi mai departe a-ţi aşterne gândurile şi simţirile în pagini de carte”.
Sănătate, tinereţe fără bătrâneţe sufletului său, bunăstare, bucurii de la cei dragi o să-i dorească multă lume. Eu aş cuteza să ating alte strune din harpa destinului său marcat de zbucium continuu – strunele cele irepetabile şi incomparabile, care îi definesc universul lăuntric şi sunt numai ale lui Grigore Crigan – scriitorul, publicistul, zoristul, purtător şi al altor titluri ce ţin de cuvântul scris. Nu l-am deranjat în pragul jubileului cu provocarea la un dialog despre ce face în ultimul timp, mai bine zis din 2004, când s-a pensionat de la ziar. Am „stat de vorbă” simbolic, parcurgând încă o dată volumul Grigore Crigan în dialog cu Vasile Tărâţeanu, în care protagonistul reapare „Cu sufletul pe buze”, dar şi alte cărţi ale zoristului nostru. Recunosc că nu e suficient pentru a-i pătrunde în starea sufletească de astăzi, însă n-am vrut să-i răscolesc răni pe care trecerea timpului nu le tămăduieşte. Ştiu cât e de trist să te desparţi de ceva foarte drag, ceva care e însăşi viaţa ta. Locuind în centrul oraşului, trec aproape în fiecare zi pe cea mai frumoasă arteră a Cernăuţiului, pe domneasca stradă pietonală, azi Olga Kobyleanska (Iancu Flondor în perioada românească). De la finele lui decembrie 2019 nu mai intru în clădirea nr. 5, nu urc scările la etajul doi, mă abţin să-mi arunc privirile la balconul de sus, unde a fluturat cândva Tricolorul. Emoţiile nu mă părăsesc, căci n-au trecut nici doi ani de când drumul îmi era zilnic până acolo. Grigore Crigan are o vechime mai mare a despărţirii de ziarul devenirii sale ca publicist şi prozator. Nici prin centrul oraşului nu-şi plimbă nostalgiile. În orice caz, nu l-am întâlnit demult pe lângă fosta noastră casă comună – clădirea „Zorilor Bucovinei”. Şi, în genere, nu mai întâlnesc chipuri cunoscute pe „strada noastră”. Când ieşeam prin anii 80 la o cafea în unica cafenea vizavi de redacţie, îmi căutam un loc la geam. În cele câteva minute, cât sorbeam cafeaua, îmi plăcea să urmăresc un continuu du-te vino al colegilor mei, unii grăbiţi cu treabă, alţii numărând meditativ paşii… Prietenii din Chişinău, când veneau la Cernăuţi şi vedeau cum mă salut la tot pasul cu bărbaţii întâlniţi pe „Kobyleanska”, plecau cu impresia că oraşul nostru e plin de români, tineri şi frumoşi, convinşi că la Cernăuţi româna răsună mai mult decât în capitala Moldovei. Astăzi pentru un om cu dragoste de limba maternă e mai bine să nu audă ce rostire răsună pe străzi, dar şi pe acolo unde lucrează şi învaţă românii noştri.

Ştiu că aceleaşi dureri îi tulbură sufletul şi zoristului Grigore Crigan, născut în anul apariţiei primului ziar de limba română din ţinutul nostru, perioadă tragică pentru neamul românesc din teritoriul rupt de la sânul Patriei-mame, ce avea să formeze actuala regiune Cernăuţi. Fiind de-o vârstă cu „Zorile Bucovinei”, lui Grigore Crigan parcă i-a fost predestinat să-şi consacre viaţa cuvântului matern şi acestei unice (până la sfârşitul anilor 80) publicaţii pentru românii (moldovenii) din regiunea Cernăuţi, căreia i-a servit cu dragoste şi înalt profesionalism mai mult de patru decenii. Din 1963, după absolvirea Facultăţii Romano-Germanice a Universităţii din Cernăuţi, redacţia i-a devenit a doua casă, urcând treptele creaţiei de la lucrător literar şi şef de secţie la postul de redactor-şef adjunct. Nici după pensionare nu s-a retras într-o oază de linişte şi împăcare cu odihna binemeritată, continuând cu mai multă fervoare munca de creaţie. Şi după 2004 intra din când în când pe la redacţie, aducând recenzii la apariţii editoriale, articole cu abordări actuale şi importante pentru comunitatea românească. Membru al Uniunilor Scriitorilor din Ucraina, România şi Republica Moldova, înzestrat cu harul scrisului, şi-a dat dezlegare talentului său de prozator după ce s-a eliberat de responsabilităţile de serviciu. Visurile purtate în suflet de-a lungul activităţii de gazetar au părăsit ascunzişurile tainice, luându-şi avânt spre înalturi. Strădaniile sale de mai înainte au dat rod în cărţile „Casa cea nouă”, „Cea mai curată lacrimă a noastră”, „De ce ne iubesc femeile?”, în volumul de sincere dezvăluiri „Cu sufletul pe buze” (Grigore Crigan în dialog cu Vasile Tărâţeanu). De fapt, această carte-dialog este prima în care Grigore Crigan a ieşit niţel din conul de umbră, vorbind, prin istoria baştinei sale Tărăsăuţi, prin etapele devenirii ziarului „Zorile Bucovinei”, şi despre sine. În toate celelalte scrieri ale sale el înaintează pe prim-plan colegii de condei, punându-le în lumină virtuţile, nelăsând să treacă neobservate unele date mai însemnate din viaţa lor. Semnificative în această privinţă sunt cuvintele reputatului critic literar Mihai Cimpoi, care îi defineşte astfel creaţia epică: „El pune Taina sub semnul Tainei, păcălindu-ne, învăluindu-ne şi pe noi, cititorii, în aerul misterului, greu de pătruns fără ajutorul practicilor ezoterice, al imaginarei crengi de aur”.
Din „conul de umbră” în care stă retras prozatorul atât de frumos apreciat de distinsul critic literar îmi reapar clipele sale de timiditate și modestie când și-a primit premiul Teiul de Argint al Editurii „Geea” din Botoșani pentru volumul „Cea mai curată lacrimă a noastră”, consacrat lui Mihai Eminescu. Era la finele lui august 2010, la o manifestare inițiată de scriitoarea și jurnalista Doina Cernica din Suceava, ca un preludiu al sărbătorii „Limba noastră cea Română”. Atunci scriitoarea Elena Condrei, fondatoarea premiilor eminesciene Teiul de Aur și Teiul de Argint, pentru prima dată a pășit pe urmele mamei sale prin Cernăuți, vizita fiindu-i motivată și de înmânarea Teiului de Argint scriitorului Grigore Crigan. Un loc de cinste în peisajul literar din nordul Bucovinei îi revine și volumului său de proză scurtă, „Casa cea nouă”, 2002, distins cu premiul Societății Scriitorilor Bucovineni (Suceava, 2003).
Dar premiile și distincțiile spun prea puțin despre trăirile sale în apanajul creației. M-a impresionat în mod deosebit efortul depus de scriitorul Grigore Crigan pentru editarea impunătorului volum „Zâmbete acre” al colegului nostru Ilie Olari. Puţin posibil ca această carte să fi avut şansa să apară, dacă nu-şi asuma responsabilitatea scriitorul Grigore Crigan, căruia, de fapt, îi aparţine iniţiativa editării. Cunoscându-l din perioada când i-a fost şef la Radiodifuziunea Regională, aducându-l mai apoi în colectivul „Zorilor Bucovinei”, fostul redactor-şef adjunct întotdeauna a nutrit respect şi admiraţie faţă de umorul ropceanului Ilie Olari. Dorinţa sa de a-i vedea editată publicistica, procesul „naşterii” şi dificultăţile din calea apariţiei acestui volum le găsim reflectate în prefaţa semnată de Grigore Crigan, din care se simte că a stăruit să-i dea viaţă poate mai mult decât s-a zbătut pentru propriile sale cărţi.
O apariţie editorială de excepţie, care ilustrează respectul autorului pentru valori, este volumul „Cartea Zoriştilor”, apărut în 2016, la care a osârduit timp îndelungat, multe din materialele inserate în volum fiind publicate mai întâi în „Zorile Bucovinei”. Aici se cere să precizez că noţiunea „zorist” („zorism”) este invenţia proprie a lui Grigore Crigan. Ca s-o înţelegem just, ne-o şi explică: ,,Zorism, după mine, este totul ce ţine de popularizarea, în ziarul „Zorile Bucovinei”, a istoriei, trecutului, prezentului românilor nord-bucovineni, a valorilor noastre naţionale”. A fost o provocare destul de riscantă din partea autorului, deoarece alături de cei scoşi din negura uitării (Horia Deleanu, Paul Celan, Valentin Kuneţki ş.a.) în carte întâlnim persoane bine cunoscute, cu care am lucrat cot la cot, fiecare, în mod firesc, având anumite păreri proprii referitor la meritele celor selectaţi de autor. E ca o mică enciclopedie, dar care se citeşte din scoarţă în scoarţă. Autorul şi-a axat selecţia pe literatură, adică i-a inclus în acest început de enciclopedie a zoriştilor pe acei care au lăsat lucrări literare sau îşi încearcă condeiul pe tărâmul creaţiei, totodată cartea aducându-ne aminte de colegi care nu mai sunt printre noi şi de părticica din inimile noastre depusă în fiecare rând publicat în „Zorile Bucovinei”. Fostul secretar general de redacţie, regretatul poet Mircea Lutic, a numit-o „o carte cu destin deosebit şi fericit”, regretând că nu există ceva similar despre jurnaliştii de la „Glasul Bucovinei”, care au deşteptat sentimentul renaşterii naţionale şi au pregătit readucerea Bucovinei la sânul Patriei-mame.
Revenind la dialogul lui Grigore Crigan cu Vasile Tărâţeanu, mi-am notat la prima lectură, căutând şi acum să recitesc despre cele trei morţi ale omului: „… cea mai gravă, cea mai straşnică nu este prima moarte, ci cea de a doua, care ar fi uitarea. Dar cu adevărat groaznică şi nemiloasă e cea de a treia – când uităm unii de alţii, până şi de noi înşine”. Ca să nu uite de sine, Grigore Crigan continuă să scrie. „Trăiesc acei ce vor să lupte”, îl îndeamnă poetul său îndrăgit George Coşbuc, amintindu-i că „Cei buni n-au vreme de gândit/ La moarte şi la tânguit”, cuvinte ce-i dau puteri să nu renunţe la idealurile sale. Deşi, ca pe orice om, nu-l ocolesc grijile traiului şi ale familiei, mult timp l-a ros regretul că nu şi-a realizat visul de a scrie despre Dimitrie Cantemir. Lasă să i se subînţeleagă regretul şi în una din confesiunile făcute lui Vasile Tărâţeanu: ,,N-am să-mi pot ierta niciodată că n-am să duc la bun sfârşit ceea ce năzuisem să scriu despre primul nostru academician şi domnitor al Moldovei Dimitrie Cantemir, care, pornind de la nişte intenţii oarecum nobile – eliberarea de sub jugul otoman –, fără să ştie ce semnează, a închinat de fapt ţara altui imperiu, celui ţarist, şi de atunci au pornit toate relele pe aceste tărâmuri. Dragă Vasile, are Cantemir o biografie fantastică, demnă de pana unui Dumas-tatăl, Stefan Zweig, François Mauriac sau a lui Ion Druţă de pe vremuri”.
Nu demult am primit de la Grigore Crigan în poşta electronică nuvela istorică „Fantasmele lui Vodă-Cantemir”. Totuşi, şi-a realizat această dorinţă, de-acum poate să-şi ierte acest „păcat”. Am citit cu interes şi nuvela „Lacrimi, râsete şi lacrimi”, primită pe aceeaşi cale, în care găsim un fragment de timp mai apropiat şi cunoscut nouă, dar de un tragism mai zguduitor decât povestea lui Cantemir. Sperăm să apară aceste şi alte respiraţii literare în pagini de carte, ca tinerii de azi să cunoască cotloanele întunecate ale unor cumplite timpuri. În nuvela despre Dumitraşcu-Vodă m-a intrigat ideea numerologiei, rugându-l pe autor să mă dumerească dacă are un suport ştiinţific sau e fantezia sa. Cică toate neamurile pe pământ au un număr al lor. Aşa îl învaţă pe Dumitraşcu-Vodă, conform ficţiunii artistice, asiatul „Talmud” (tălmaciul-doctor). Numărul neamului lui Cantemir, chipurile ar fi 23, care trebuie înmulţit la 9 (cifra tuturor cifrelor). Obţinem deci 207, care adăugat la un an important pentru acest Domnitor (1504, anul morţii lui Ştefan cel Mare) a rezultat cu 1711, an catastrofal pentru Moldova lui Cantemir. Dar poate fi şi cu noroc acest număr – 23×9. Bunăoară, dacă îl adăugăm la 1711, avem fericitul 1918.
Să adunăm mai departe şi să-i dorim sărbătoritului nostru să ajungă împreună cu noi toţi până la următorul număr cu noroc!

Maria TOACĂ