RĂSTIGNIȚII NOȘTRI: MIHAI COSTEL DIN BOIAN

„Din când în când să vă rugaţi la Dumnezeu pentru scăparea mea…”

Reiau firul istoriei povestite de Maria Toma din Boian despre scurta viață a unchiului ei, Mihai Costel, tânărul născut în primul război mondial, care avea să moară în cea de-a doua conflagraţie mondială, pe malul Volgăi. Cu fiorii amintirii despre un bade Ioniță din satul natal, revenit acasă cu nervii zdruncinați în acel măcel, citesc și recitesc scrisorile trimise de pe frontul de la Stalingrad părinților și prietenilor de boinceanul Mihai Costel, dat dispărut la 2 februarie 1943. Din toate, până la ultimele, noiembrie 1942, străbate atâta seninătate, blândețe, grijă pentru cei de acasă, dar mai ales speranța că se va întoarce și își va relua viața bună și frumoasă de până la război. Se profilează din unele doar o umbră de tristețe că nu primește răspuns la scrisorile sale: „Scumpa mea mamă, o duc bine, dar de Dumneavoastră (așa e scris cu literă mare) nu știu nimic, de vreo două săptămâni n-am primit nici un răspuns. Aș dori să știu ce faceți, ce mai lucrați, dacă ați terminat la câmp cu lucru și dacă mai țineți vitele toate sau ați mai vândut. Ce mai face Mihai a lui Gheorghe, că de Crăciun voi veni și eu acasă și atunci ne vom întâlni…” (24 X 1942).

Maria Toma, cea care păstrează scrisorile unchiului dispărut la Stalingrad, mi-a spus că, după câte știe de la bunici, ei îi scriau, îi trimiteau și bani fiului de pe front, dar se vede că nu-l găseau toate scrisorile de acasă. Ca de obicei, adresându-se cu „Să nu aveţi grijă de mine”, se simte, totuși, că în fiecare clipă Mihai era cu moartea în față: „Dar din când în când să vă rugaţi la Dumnezeu pentru scăparea mea şi să mă întorc acasă”. Unui prieten din Boian, pe nume Nicolae, îi scria: „Aducându-mi aminte de zilele petrecute împreună în Boian, ce fericiţi eram… Dar astăzi, când stau pe malul Volgăi, în dărâmăturile Stalingradului, mă gândesc… că bun e Dumnezeu, poate vom scăpa şi noi de aici” (4 IX 1942). În altă scrisoare lasă să se subînțeleagă pericolul ce-l paște la fiecare pas: „Eu am rămas cu A. Ciobanu din Bucovina, restul ne-au părăsit pentru totdeauna. Mulţi din prieteni nu-şi vor mai vedea casa şi părinţii. Până în prezent mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ferit… Roagă pe Sfinţia Sa, pe părintele Ghiuţă să pomenească în biserică în fiecare duminică pe Eroul sergent Pătrăuceanu Nicolae, bun comandant al meu, mort în ziua de 1 august 1942” (scrisoare din 4 august 1942).

Din scrisorile trimise acasă se vede că Mihai Costel a fost un elev bun la școală, din câte știe Maria, el a învățat un an sau doi și la un liceu din Cernăuți. Tulburătoare până la lacrimi este delicatețea ce străbate din fiecare rând, fiecare cuvânt fiind ales cu grija să nu tulbure liniștea părinților. Din infernul de la Stalingrad îi liniștea pe cei de-acasă că la el totul e bine.

Iată câteva rânduri din răvașul de la 22 august 1942: „Scumpii mei, stând azi și aducându-mi aminte de Dumneavoastră, vă scriu aceste rânduri. Să știți de mine că sunt bine, sănătos și o duc bine până în prezent prin pustietatea asta de Rusie, ajungând pe malul Volgăi. Vă rog să-mi scrieți și D-voastră cât mai des că eu nu prea am timp și nici pe ce că pe aici nu mai găsesc…”. Scrisoarea de la 28 septembrie este adresată „scumpei mame”. Poate pentru că a fost scrisă la o săptămână după sărbătoarea hramului la Boian și gândurile îi erau la petrecerile de acasă, la fetele și flăcăii cu mai mult noroc, Mihai își trădează tristețea: „Îmi scrieți că ați petrecut hramul foarte frumos, cu jocuri, cu muzică, și noi l-am petrecut frumos, la muzica noastră de obuze, de artilerie și aviație inamică. De oameni deportați nu se știe pe aici nimic…”. Nu s-a plâns în vreo scrisoare, nici atunci când a fost rănit. De fapt, scrisorile de pe front treceau prin cenzura militară și soldații scriau doar ce li se permitea. Dar, oricum, ceva tot se strecura – o tângă, o umbră de durere. Mihai, însă, parcă ar fi scris, de cele mai multe ori, ca dintr-o plăcută vacanță. Recrutat în 1939, în Regimentul 8, comp. I Infanterie, cercetaş în Oradea Mare, putea să evite tragicul sfârșit, dacă reușeau părinții să facă cerere să fie transferat în Regimentul din Cernăuţi. În cele 26 de scrisori, trimise la Boian în 1939, el îi ruga pe părinţi ca să facă cerere să fie transferat în Regimentul din Cernăuţi, unde nimerise prietenul său Nicolae Ţurcan. Dar se vede că părinţii n-au avut posibilitatea să-i împlinească această dorinţă.

Maria Toma păstrează o impresionantă arhivă de familie: certificatul de naştere al lui Mihai Costel, multe fotografii şi 52 de scrisori trimise de el de pe front, şi încă 10 de la camaradul său Aurel Ciobanu din județul Suceava. A încercat să afle mai multe, şi chiar a dat de urma lui Aurel Ciobanu, județul Suceava, comuna Panaci, satul Coresca. I-a scris şi a primit răspuns, însă acela nu ştia despre ultimele zile ale lui Mihai. Ei au fost alături până la 22 ianuarie 1943. Din scrisoarea prietenului său reiese că în acea zi ei au fost despărţiţi la o distanţă de 10 kilometri unul de altul. Aurel Ciobanu a fost transportat cu avionul în ţară şi de-atunci nu s-au mai văzut. Rănit fiind, el a fost lăsat la vatră cu puţin înainte de culminaţia oribilului măcel, în care şi-au găsit sfârşitul până la 150 mii de români, aruncaţi de forţele germane, ca paravan, în faţa morţii. Maria şi-a căutat unchiul și prin Crucea Roşie. A primit răspunsul ce-l ştia de mai înainte – că e dispărut. Pe cărţile poştale militare am mai citit următoarele: „Noi luptăm. Voi să subscrieţi împrumutul reîntregirii – 1941”.

Nu mult după vestea neagră primită de pe front, familia Costel a fost lovită de o altă grea nenorocire. Înfrângerea de la Stalingrad a schimbat mersul războiului, în primăvara lui 1944 ţinutul, inclusiv mult pătimitul Boian, a nimerit din nou sub cizma rusească. De data aceasta a căzut jertfă fratele mai mare al eroului dispărut la Stalingrad, Gheorghe Costel, mânat în lagărul de la Onega, de-a valma cu toţi bărbaţii din localităţile româneşti din nordul Bucovinei (cei din zona Basarabiei au fost mobilizați în Armata Roșie). Bărbații români din Bucovina ocupată erau suspectaţi de apartenenţă la partidele politice din România sau de multe alte „păcate” inventate de lingăii regimului sovietic. Părinţii Mariei, Ana şi Gheorghe Costel, abia îşi înfiripase familia, se bucurau de nașterea copilei, de fecioraşul cu cinci ani mai mare, când ca un vifor negru prin sat a trecut straşnicul cuvânt „Onega”. Maria nu avea nici un an, când tatăl ei a fost aruncat în eşalonul morţii. Vârsta fragedă a salvat-o de chinul de a-şi aminti cum a plecat, şi cum s-a întors părintele ei acasă. Ştie de la mamă-sa că la întoarcere jalea a fost la fel de mare, deoarece era de nerecunoscut după chinurile îndurate.

„Tata a crescut într-o familie cu cinci copii, n-a fost ţinut în bine. Nu era gingaş la mâncare, nu fuma şi asta i-a salvat zilele. Când a venit acasă, mânca câte puţin, revenindu-şi cu încetul. De fapt, nici nu avea hrană pe săturate, căci s-a întors în timpul foametei. Nu ştiu cum a izbutit mama să ţină vacă şi să ne salveze viaţa în cumplita iarnă, când mai în fiecare casă cineva zăcea de tifos ori se chinuia lihnit de foame, iar „împuterniciţii” statului le cereau ţăranilor să plătească birurile în lapte şi carne”. Astfel rememorează Maria episoade preluate din oglinda lacrimilor părinţilor ei, care, în ciuda atâtor nevoi, au trăit o viaţă lungă, tatăl fiind luat la Domnul la vârsta de 83 de ani, iar mamă-sa care era de-o seamă cu el a mai trăit 3 ani.

…Regretând că n-am ascultat amintirile de pe front a câtorva vecini, de care, de fapt, mă temeam să mă apropii în copilărie, deoarece nu erau ca toţi oamenii din cauza contuziilor, rănilor trupeşti şi sufleteşti, am citit şi recitit Jurnalul de Campanie al doctorului Tudor Nandriş, medic militar pe front, aflat pe linia întâi a focului din prima zi (22 iunie 1941) şi până la sfârşitul războiului – august 1945. Volumul V al „Familiei Nandriş” cronicarul neamului, doctorul Gheorghe Nandriş, îl consacră acestui vlăstar al vestitei dinastii de martiri şi cărturari din Mahala. Şi pe timp de pace, şi pe timp de război, Tudor a slujit ţării, iar Jurnalul său de război, unde a însemnat toţi paşii până la Stalingrad şi drumul străbătut pe jos acasă este cea mai convingătoare pledoarie pentru pace. O bună parte din viaţa sa de medic şi-a petrecut-o în bubuit de tunuri, într-o continuă fierbere:„Prin văzduh urlă obuzele de toate calibrele… Pământul geme în urma exploziilor asurzitoare de tot felul… Şi în asemenea situaţie trebuie să-mi fac datoria. Cu mâinile tremurânde de emoţie pansez răniţi. Suflete nevinovate zboară spre cer şi trupuri înroşite de sânge, sfârtecate de obuze stau împrăştiate pe aceste câmpii atât de departe de ţara noastră. Aici este imperiul morţii, aici viaţa nu mai este decât o simplă scânteiere între două veşnicii, aici se clădeşte din trupuri, din suflete şi din oase, viitorul popoarelor de mâine”.

Despre ziua de 29 decembrie 1942, după ce a mărşăluit pe un ger ce îngheţa şi măduva în oase, Tudor Nandriş scrie în jurnalul său: „Cred că Infernul lui Dante nu era nimic pe lângă aceste grozăvii. Printre sfărâmăturile căruţelor am văzut zăcând morţi pe zăpadă pe bravul meu sergent sanitar Robu Cristofor, pe conducătorul căruţei sanitare Corneanu Ion, iar ordonanţa mea, Damian Ion – grav rănit. …Bietul Damian! S-a stins în mâinile mele, mulţumit că mă vede lângă el în ultimele clipe ale vieţii sale”. Printre cei morți sau luați prizonieri în catastrofa militară de la Stalingrad au fost mai mulți bărbaţi din Boian, despre care îşi mai amintesc copiii sau nepoţii lor deja îmbătrâniţi. Mai arde lumânarea memoriei pentru un tată, un unchi, un verişor, căzuţi în Stepa Calmâcă, la Cotul Donului, la Stalingrad. În memoria lor se pregătea înălţarea unui monument în cimitirul din Boian. Dar după pământescul sfârşit al celor doi entuziaşti – profesorul Vasile Bizovi şi preotul Boris Ţapu, numai sculptorul Dumitru Gorşcovschi era interesat să-şi vadă realizată schiţa. S-a dus în lumea celor drepţi şi sculptorul, lăsând monumentul doar în mapele sale. Boinceana Maria Toma şi-a zidit un monument în suflet pentru unchiul ei Mihai. În una din vizitele sale la Cernăuţi, Vasile Şoimaru din Chişinău, autorul a două volume „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”, mi-a lăsat o carte şi pentru Maria Toma, ea fiind foarte bucuroasă şi recunoscătoare autorului.

Focul memoriei arde și pentru români

Lui Vasile Şoimaru ar trebui să-i fie recunoscătoare multă lume pentru că, în sfârşit, la Stalingrad focul memoriei arde şi pentru români. Acum câțiva ani, de Ziua Armatei Române (25 octombrie, 2015), în cimitirul militar de la Rossoşka de lângă Stalingrad, a fost ridicat un monument în memoria soldaţilor români. Cimitirul intră în Complex Comemorativ Internaţional, înfiinţat în memoria militarilor germani şi aliaţilor lor de atunci, care au participat şi au căzut în oribila luptă de la Stalingrad. Mai bine de 70 de ani, soldaţii români căzuţi la Stalingrad nu au avut nici cimitir, nici cruce. Memoria lor a fost în sfârşit onorată. Ei sunt comemoraţi la fel ca germanii, italienii, maghiarii şi combatanţii de alte naţionalităţi care şi-au dat viaţa în bătălia considerată drept punct de cotitură în desfăşurarea războiului.

Prima cruce a pus-o acolo basarabeanul Vasile Şoimaru, unicul dintre români, care a străbătut de trei ori drumul de mai bine de două mii de kilometri, prin infernul ostaşilor români aruncaţi pe Frontul de Est în cel de-al Doilea război mondial. Fără susţinere de nicăieri, a pornit de la Chişinău în căutarea urmelor celor 600 mii (mai precis, 624.540) de români căzuţi la datorie – de la suburbiile Odessei până în Crimeea, Caucazul de Nord, Stepa Calmâcă, ajungând până la Cotul Donului. Cimitirul românesc a fost inaugurat după apariţia cărţii sale, care a bătut alarma că numai eroii români, cu excepţia celor din Ardeal, mobilizaţi în armata maghiară, n-au un cimitir acolo. În Federaţia Rusă până în prezent, în diferite regiuni, au fost înălţate 15 monumente în memoria militarilor români morţi în prizonierat. Amintind de izbânda lui Vasile Şoimaru şi a susţinătorilor săi, gândul mă poartă mult mai aproape – la cimitirul ostaşilor români din Ojeve, raionul Secureni, mormintele eroilor care au căzut în bătălia de acolo având de asemenea nevoie de îngrijire. E prea departe până la Don şi Volga ca să ajungem vreodată să ne închinăm osemintelor străbunilor, dar parcă e şi mai greu acum să arătăm un semn de neuitare aici, aproape de casele şi inimile noastre.

Maria TOACĂ