NE POARTĂ ZESTREA NEAMULUI PRIN LUME, O MÂNDRĂ FLOARE DIN „GRĂDINA CU FLORI MULTE”

Festivalul-concurs internațional de muzică populară românească „În grădina cu flori mul­te”, inaugurat de Iurie Levcic, directorul Centrului Bucovinean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Românești, pe parcursul a șaisprezece ediții a lansat multe talente sclipitoare. Din constelația lor unii și-au câștigat deja un răsu­nător renume. E suficient să-l numim pe Grigore Gherman, cântăreț cunoscut și îndrăgit în întreaga Românie. Nu mai puțin cunoscută acasă și în Țara Românească este deținătoarea trofeului acestei pepiniere de talente, Ana-Maria Calancea, care încă e printre noi, adică nu și-a luat zborul de la vatra străbună.

Cine nu știe, poate să creadă că foarte ușor și repede, ca în povestea cu Cenușăreasa, a ajuns Ana-Maria Calancea pe valul înalt al succesu­lui scenic, în timp ce multe tinere, tot frumoase și talentate, zădarnic așteaptă să li se potrivească pantoful Cenușăreșei. Într-adevăr, ca într-o po­veste, cu un început fericit, i se așterne norocul în față. Era o copilă de numai 11 ani, când în 2011 a bătut la poarta festivalului „Vise printre stele”. În următorii șase ani și-a purtat cu perseverență visul spre bolta înstelată, în 2017 cucerind, într-o serioasă competiție de talente, Marele Premiu al Festivalului-concurs „În grădina cu flori multe”. De atunci trofeele și premiile i-au curs gârlă, nu doar la Cernăuți, ci și în România, Republica Moldova, Bulgaria, Georgia, chiar și la un concurs de cân­tece poloneze. La vârsta ei fragedă, Ana-Maria Calancea a cântat pe scene, la care unii interpreți visează o viață – Teatrul de Operă și Balet din Kiev (la un concurs de muzică religioasă), Teatrul „Va­sile Alecsandri” din Iași, fiind acompaniată de or­chestre valoroase – „Plai” și „Mugurel”, dirijate de virtuozul Nicolae Hacman, „Rapsozii Botoșanilor”, Orchestra simfonică a Teatrului „Vasile Alecsandri” din Iași ș.a.

Se pare că nu unul, ci mai mulți îngeri păzitori o însoțesc la tot pasul și-i trimit în cale oameni buni care o ajută să-și urmeze chemarea și să-și valorifice talentul. „Promovați talentele, pentru că mediocritățile răzbat singure sus”, spunea Ma­ria Tănase. Nu știu dacă toți cei cărora Ana-Ma­ria le datorează zborul înalt au auzit de îndemnul celebrei cântărețe, însă profesoara Elena Purici neapărat îl cunoaște. Ea a fost prima care a intu­it în făptura timidă a unei copile dintr-o familie cu posibilități materiale modeste acea scânteie divi­nă, care e mare păcat să se piardă. E o zvârlitu­ră de băț de la Ostrița până la Cernăuți, dar nu era simplu pentru părinți s-o poarte la Şcoala de muzică. Profesoara Elena Purici a insistat pe lân­gă bunici, Maria și Viorel, fiind și un pic de neam, tot Purici și ei. La diverse concerte și concursuri, fetița era însoțită de doamna profesoară. Mai ales, la zilele lui Eminescu, la concursurile-recital, dacă o zăream în sală pe dna Elena Purici, știam că va participa Ana-Maria Calancea, căci înainte de a ne fermeca cu cântecul ea s-a afirmat ca o declama­toare de cea mai înaltă marcă. Ca membră a juriu­lui pe parcursul mai multor ani, am urmărit evoluția măiestriei ei actoricești, de fiecare dată apreciind-o cu cea mai înaltă notă. Ediții la rând eleva de la Ostrița, sub îndrumarea profesoarei Elena Purici, s-a clasat pe primul loc în categoria ei de vârstă, alegând pentru concurs versuri lungi, demonstrând nu doar talent de declamator, ci și o impresionantă pătrundere în esența lor filozofică.

Pe an ce trece se observă că talentul ei, pre­cum și simțul estetic în vestimentație, comporta­ment, nu sunt doar native, ci și un rezultat al mun­cii, al unui nestins dor de desăvârșire. Nimic nu i-a căzut hârzob din cer, că nici „îngerii păzitori” nu se coboară la cei care se mândresc numai cu harul în­născut. Încurajarea morală și ajutoarele materiale ce-i vin de la rude, de la unii oameni generoși, se reîntorc cu aceeași dărnicie la spectatori. Susținută de Mănăstirea Bănceni, tânăra interpretă participă la concerte de binefacere în perioada sărbătorilor de iarnă, a prezentat spectacole în fața copiilor cu dizabilități, la închisoarea de bărbați din Secureni și cea de femei din Odesa.

Putea să uite de grija cărții, să se mulțumească cu perfecționarea la școala lui Iurie Levcic (despre care spune că a format-o ca personalitate artisti­că, i-a călit caracterul), ducând-o într-un cântec și bucurându-se de laudele și aplauzele spectato­rilor. Dar și-a ales o facultate serioasă – cea de istorie, demonstrând și acolo că este o luptătoare pe verticală. Am auzit-o vorbind, în română și în ucraineană, la conferințe, simpozioane, momente în care se pare că ai în față un viitor savant, dar nu o favorită a scenei. Faptul că a absolvit școala cu limba română de predare, n-o împiedică să fie în fruntea colegilor de grupă ucraineni. Dimpotrivă, are trecere la profesori, căci apelează la ajutorul ei când au nevoie de vreo traducere din română.

Ana-Maria mi-a povestit că are colegi în grupă și la facultate care au absolvit școli românești: „Noi suntem cu un cap mai sus față de ceilalți, care știu numai ucraineana. La lecțiile de limba latină ni-i mult mai ușor. I-am învățat pe ucraineni să cân­te Tatăl Nostru în română, și alte cântece de-ale noastre. Nu ne este rușine să spunem că suntem români, le-am cântat și „Deșteaptă-te, române!”. Dacă ar gândi, dacă ar trăi și oamenii mari ca această tânără, n-ar fi atât de jalnică soarta limbii române în școlile din localitățile românești, chiar în pofida legilor drastice din ultimii ani. S-o rugăm să le cânte mai des acest imn al deșteptării părinților cu copii de școală din satul ei natal, de prin alte locuri, unde românii încep să uite cine sunt și de unde pornesc rădăcinile lor.

Maria TOACĂ