„SOFIICA”, COPILA CU DOUĂ VIEȚI

Elizaveta Robuleac din satul Boian nu era o simplă țărancă. Lucra învățătoare și avea o soră, Maria, chiar mai doamnă decât ea, căci trăia la Cernăuți. Când se repezea cu treburi la oraș, Elizaveta intra pe la Maria. Dacă nu avea mare grabă, o lua și pe Sofiica, fetița ei de 11 ani, reținându-se câteva zile în ospeție. Elizaveta își creștea singură copila, o alinta, se zbătea să nu simtă lipsa tatălui, pe care nu-l văzuse niciodată. Cu soțul s-au despărțit nu din vina ei. Erau ani grei, după primul război mondial, prin 1925. Satul își revenea anevoios din ruine. Mulți bărbați nu s-au întors de pe front, tot greul căzând pe umerii femeilor. Când la școala primară din cătunul Hlinița a venit un tânăr învățător, Elizaveta s-a îndrăgostit de la prima vedere. Dar, pesemne, nu i-a fost el ursitul. Bărbatul, încă verde la minte, dar și becisnic din fire, n-a rezistat la încercările aspre ale traiului de la țară. Degrabă a dat bir cu fugiții, lăsând-o pe tânăra învățătoare de matematică să se descurce cum o va duce capul, cu un copilaș în fașă.


A părăsit-o tatăl ei, dar nu și Tatăl din Ceruri: fetița creștea ca o zână din povești, din primii ani s-a arătat nemaipomenit de talentată, curioasă de a cunoaște tot ce întâlnea bun și frumos în cale. Era isteață, îndrăzneață, de la mamă-sa moștenise agerimea minții, dragostea de carte.


În vacanța mare mama își răsfăța fiica, prelungind pentru câteva zile vizita la tanti Maria. Ca toată lumea bună, mergeau la teatru, se plimbau prin Grădina Publică („Volsgarten”, cum i se spunea pe timpul austriecilor), își permiteau delicatese, de care fetița nici nu auzise la Boian sau, pur și simplu, cutreierau străzile.


Umblând fără griji prin centrul orașului, odată mama i-a arătat casa în care locuia fostul ei coleg de serviciu la școala din Hlinița, domnul Mudreak, ajuns om mare, doctor în filozofie, profesor la Universitatea din Cernăuți. Femeia se gândi că e momentul potrivit să-i povestească răscolitoarea istorie: cum domnul Mudreak a salvat-o de la moarte când medicii nu mai știau ce să-i facă. Era micuță de tot, de aceea nu avea cum să țină minte.


– Draga mea, să nu uiți că acest domn ți-a dat un nume atât de frumos – Sofia! Odată cu noul nume, el ți-a dăruit a doua viață, pentru asta s-ar cuveni să-l numești tată. Poate mâine îi vom face o vizită. Vreau atât de mult să vadă ce mare și frumoasă ai crescut! Tare se va mai minuna când te va vedea! Îi povestea abia reținându-și emoțiile mămica.


Impresionată de povestea primilor ei ani de viață, Sofiica n-a închis ochii toată noaptea, așteptând nerăbdătoare ivirea zorilor. Ardea de dorința să-l vadă mai repede pe tatăl ei, despre care pentru prima dată i-a povestit atât de răscolitor mămică-sa.


Fetița, înzestrată cu un spirit deosebit de observație, și-a întipărit bine în minte casa și locul unde trăia profesorul. Dimineața, mama și tanti Maria i-au dat voie să se joace cu alți copii în micul scuar de lângă casă. Sofiica atâta și aștepta, luând-o fuga la picior spre strada unde trăia „tatăl” ei, domnul Mudreak. A găsit ușor casa, a urcat într-o răsuflare scările, a bătut la ușă… Credea că-i sare inima din piept până i-a deschis o femeie îmbrăcată într-o rochie neagră, cu șorț alb, despre care avea să afle că e servitoare în familia profesorului.
– Bună ziua! Vreau să-l văd pe domnul Mudreak! Și-a anunțat cu încredere scopul vizitei fetița de 11 ani.
Văzând că e o domnișoară elegantă, bine îmbrăcată, servitoarea a condus-o în salon. Acolo profesorul sta cu familia – soția și două fetițe – la o masă ovală de lemn. Toți erau în bună dispoziție, beau ceai, discutau ceva cu însuflețire.
– Vă salut! Eu sunt fiica dumneavoastră Sofiica! S-a prezentat mândră de sine oaspetele neașteptat.
Dintr-odată în cameră s-a așternut o tăcere de gheață. Cei de la masă au înlemnit cu ceaiul în gură. Soția i-a aruncat o privire suspectă bărbatului, fiicele, de asemenea, se uitau nedumerite la tatăl lor, așteptând explicații. Tăcerea părea că durează o veșnicie: profesorul derutat de ce-i auzeau urechile se chinuia să treacă prin minte toate femeile pe care le-a cunoscut, pe unele le-a iubit, în tinerețe. Nu-și amintea să fi lăsat copii din urma sa. „Nu se poate, e imposibil”, se revolta un glas din interiorul ființei sale.
– Sofiico, cum o cheamă pe mămica ta? Poate numele ei va împrospăta mintea uitucă a „tăticului” tău, a întrebat-o cu subînțelesuri supărata doamnă. Cuvintele ei parcă trăgeau cu gloanțe în bărbat.
– Eliza, Elizaveta se numește mama mea. Mi-a spus că o să venim la dumneavoastră în ospeție, a răspuns sincer musafira căzută ca un tunet în casa lor. Cu o grimasă și mai acră, soția profesorului s-a ridicat de la masă, părăsind cu pași repezi salonul.
– Stai, ascultă-mă, Mariana! E o încurcătură în toată treaba asta, eu niciodată n-am avut legături de amor cu alte femei. E o confuzie, crede-mă, te rog! Se îndreptățea bărbatul deprimat, alergând din urma soției. Fiicele profesorului au primit mai domol noutatea. Ele își sorbeau mai departe ceaiul, servind-o și pe imprevizibila lor „surioară” cu dulciuri.
– Înseamnă că tu ești sora noastră, suntem foarte bucuroase să te cunoaștem! – a exclamat una din ele.
Nu trecu mult și soția domnului Mudreak a intrat în salon, cu o țidulă în mână:
– Sofiico, să-i dai mamei tale hârtia asta! Vă așteptăm mâine la noi în ospeție!
Fericită de întâlnirea cu tatăl și familia sa, fetița a coborât scările, sărind într-un picior. La ieșire și-a scos pălărioara și le-a fluturat a bun rămas băieților ce se jucau în curte. În casa profesorului, însă, se declanșase furtuna. Soții s-au ciondănit până noaptea târziu. Ca la interogatoriu, profesorul a ținut piept întrebărilor răutăcioase ale soției, fără a-și recunoaște păcatele tinereții.
A fost cea mai grea și lungă noapte din viața profesorului. Credea că nu va mai prinde răsăritul zorilor. A doua zi, la ora șase seara, familia aștepta sosirea oaspeților. Toți ședeau ca pe ace, tăcuți și triști, ca la înmormântare. În aerul casei pluteau nori negri. Era de-ajuns o șoaptă, o privire și casa lua foc! Soneria i-a făcut pe toți să tresară. Servitoarea a deschis ușa, invitându-i pe musafiri în casă.
– Doamne, Dumnezeule! Tu ești, dragă Eliza! Ce bucuros sunt să vă văd! Mai n-a sărit în sus de bucurie stăpânul casei, îmbrățișând-o pe fosta sa colegă de la școala din Boian-Hlinița, unde a lucrat câțiva ani ca director.
– Nu v-am uitat, dragele mele, cum aș fi putut?! Emoționat la culme, profesorul nu găsea cuvinte să-și exprime bucuria. El a ridicat-o în brațe pe Sofiica, uitându-se cu dragoste părintească în ochii ei mari, albaștri ca azurul cerului în zilele liniștite de vară.
– Vino lângă noi, Mariana, aceasta e fetița pe care am „cumpărat-o” ca s-o salvez de la moarte, se adresă soției, care-l privea nedumerită, curioasă să înțeleagă ce-i cu această nemaipomenită surpriză.
Nimeni din ai casei nu putea pricepe ce se întâmplă, primind comportarea bărbatului ca pe o aiureală, de parcă își ieșise din minți. De fapt, totul era mult mai simplu. La Boian, dar și în alte sate din Bucovina, exista așa-numitul ritual al vânzării copiilor bolnavi de moarte. Dacă se întâmpla nevoia ca un copil botezat să se îmbolnăvească fără speranță la însănătoșire, părinții îl „vindeau”. De obicei, „cumpărătorii” (persoane apropiate – cineva din rude sau din vecini), luau copilul prin fereastră în schimbul unei plăți simbolice.
În acele timpuri la Boian erau zeci, poate chiar sute de copii „cumpărați”. Un astfel de micuț era pentru cei ce-l „cumpărau” „copil de suflet”, „cumpărătorul” îi dădea un nou nume, ca și cum micuțul s-ar fi născut din nou. Copiii salvați prin „vânzare” le spuneau oamenilor care le-au dăruit a doua viață „mamă” și „tată”.
…Elizaveta își ducea în brațe fetița bolnavă de scarlatină. Era și ea mai mult moartă decât vie după ce medicii i-au spus că n-au ce-i face, copila trăgea de moarte. În drum l-a întâlnit pe directorul școlii. Domnul Mudreak auzise de acest straniu obicei al boincenilor de a-și salva copilașii muribunzi. El i-a propus colegei să-i vândă lui copila. I-a dat o sută de lei – o sumă mult mai mare decât se obișnuia în asemenea cazuri și a numit-o Sofia. Degrabă, după ce a primit noul nume, parcă Dumnezeu i-a luat boala cu mâna. Fetița s-a însănătoșit.
Lungă și bogată în amintiri a fost acea seară, cu oaspeți scumpi, în casa profesorului Mudreak. Cei mari, după un păhărel de vin, și-au îndulcit sufletul cu cântece dragi bucovinenilor, iar fiicele profesorului s-au zbenguit în voia lor, sărind de pe un pat pe altul, bucuroase că mai au o surioară.

Gheorghe BOTĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s