Autorul versurilor de mai jos, Mitruță a lui Vasile Damian din Mogoșești (1912-2003) demult a părăsit această lume, soarta hărăzindu-i 91 de ani. A trăit o viață grea, zbuciumată, destinul său fiind strâns împletit cu realitatea istorică a vremurilor în care a trăit: război, deportări, nedreptăți etc. etc. A reușit, printre puținii, de fapt, să scape de ele. Nu știm ce l-a făcut să-și descrie amintirile în versuri. Avea și harul cuvântului potrivit în stil popular. Bunul Dumnezeu a vrut ca aceste rânduri să fie citite și de alții. Nepoata lui Dumitru Damian, doamna Maria Balașa din Mogoșești, într-o zi le-a adus la redacție. Mult timp au stat printre sertarele noastre, ne cerem scuze. Dar le-a venit și lor rândul să vadă lumina tiparului. Citește cu atenție mărturisirile de mai jos, dragă cititorule, sunt scrise cu cerneala adevărului din călimara unei inimi îndurerate și reprezintă o mărturisire vie a istoriei noastre zbuciumate.
(Vasile Bâcu)
AMINTIRI DIN TIMPURI MAI VECHI
Am fost nouă la părinți – Cinci frați și patru fetițe, Tatăl meu când a murit, Patru ani am împlinit. Trei frați erau la război, Gheorghe n-a venit înapoi, A murit ca un erou Pe aproape de Bacău. Mama era necăjită, Avea în piept inimă friptă, Frații mei când au venit Toți s-au căsătorit. Și, pe rând, încetișor, S-au dus la casele lor Și-am rămas eu, cel mezin, Ca să îndur amar și chin. Aveam plug și n-aveam cal Pământul cu ce să-l ar. Douăzeci de ani am împlinit, Atunci m-am căsătorit, Dar mult n-am gospodărit, Căci războiul s-a pornit. Îndurând amar și greu, De la noi spre Chișinău, Tot mergând spre răsărit, Îndurând amar cumplit. La Odesa, între răchițele, Bombardați de tunuri grele, De la Odesa, la vale, Numai carne și ciolane. De la Odesa înapoi Numai holde de eroi. Când Odesa s-a predat, În țară ne-am înturnat Și am venit pe jos, încet, La al nostru regiment. Trei zile ne-am odihnit, Pe cei morți i-am pomenit Cu lacrimi îndurerate C-au murit străini, departe. Zece zile am mai stat Și ne-a demobilizat, Am venit și eu acasă, La copii și la nevastă. Dar bucuria n-a fost mare, Căci am primit altă chemare – Ordin roșu cu trei stele Să-mi scurtez zilele mele. Am ajuns la regiment, S-a format detașament, Vre-o 800 ne-au ales Și în Crimeea ne-au trimis Să fim vânători de munte, Să îndurăm chinuri mai multe, Unde-s luptele mai crunte. Tot prin munți și prin păduri Greu necazuri să înduri, Dar când ne-am încolonat Aviația ne-a observat Și ne-a împroșcat cu foc – Nu puteai mișca din loc! Mulți la front n-au mai ajuns, Căci de gloanțe-au fost răpuși. Și când la front am ajuns, Ochii se umpleau de plâns – Sevastopolul, oraș frumos, Era întors cu susu-n jos. Iar pădurea cea frumoasă Era numai cioate arse, Întreprinderi și uzine Prefăcute în ruine. Din Crimeea – în Caucaz, Îndurând chin și necaz Și după doi ani de zile Am căzut în încercuire. La tranșee, la săpat Și pădure la tăiat, Iar vre-o cincizeci de căruți Duceau lemn în Cernăuți. La raion eu m-am rugat Dacă pot să fiu scăpat Și nu mult timp a durat Și am fost eliberat. Într-o zi, pe înserat, Un alt ordin o picat. Eu și alți oameni din sat Să fim la „voienkomat”, Acolo m-a încolonat, Mai pe jos, mai în căruți Pe șosea la Cernăuți. Într-o cazarmă ne-a băgat Bine poarta a încuiat. Am făcut brigăzi, plutoane Și am plecat la gara mare Unde ne așteptau vagoane,
Ușile au ruginit Și înspre nord ne îndreptau, Trecând orașe și sate, Ne duceau tot mai departe, Iar de la Peria zavod, Am luat-o iar spre nord, Tot mergea și ne ducea Până la lacul Onega, În hotar cu Finlanda. Acolo ne-au debarcat Și în lagăre ne-au băgat. Plini de praf și necăjiți Parcă am fi fost bandiți. Omăt mare, ger era, Dar la lucru ne ducea La canalul blestemat, La pădure la tăiat, Noaptea la lucru plecam Ziua trei ore avea. Ca să nu murim de foame, Ne hrănea din avioane, Pâine trei sute de grame. Eu luptele de la Kerci Nu le voi uita în veci. Acolo, lângă rețele, Erau lupte foarte grele, Pornim cu toți la atac Uraaa, lupte, uraaa!.. Dar mulți nu scot nici un cuvânt, Căci le-nchide moartea gura. Dar, un glonte afurisit Drept în șold m-a nimerit. Atunci nimic n-am mai văzut, În zăpadă am căzut. Și am stat ziulica toată În zăpadă și în zloată. Când puțin mă înturnam Gloanțele iar bâzâiau. Mă acopeream cu zăpadă Moartea ca să nu mă vadă, Iar târziu, când a înnoptat, Sanitarii m-au luat. Mi-au dat primul ajutor Și nu m-au lăsat să mor, M-au dus alții mai departe După leac și sănătate. La spital când am ajuns Răniți erau foarte mulți. Afară stăteau pe paie, În zăpadă și în ploaie, Iar cei răniți mai ușor Mai stăteau sub un șopron. După ce m-au adormit, Operații am primit. Glontele-n os a explodat, Osul în patru a crăpat, După vre-o lună de zile M-am simțit parcă mai bine. Am ajuns iarăși acasă, La copii și la nevastă. Sus, pe deal la Stavarat, Tot tranșei s-au săpat Și mai mari și mărunțele Pentru puști, mitraliere, Dar degeaba le-am muncit, Căci sovieticii au venit. Într-o zi de sărbătoare – Tot satul la adunare, Dar eu nici n-aveam habar, Căci voi fi ales secretar. Eu atunci am refuzat, Dar doi soldați m-au arestat Și m-au dus într-un coridor, Drept la tovarăș procuror. După ce m-a cercetat, Dacă la front am luptat Și de ce nu m-am predat. Eu n-am spus adevărat, Căci dacă mă predam, Într-un lagăr nimeream. El atunci s-a înfuriat Și mi-a spus adevărat: – Ori lucrezi la primărie, Ori – opt ani de pușcărie. Și așa mai rău, mai bine, Am lucrat trei luni de zile, Ordine multe primeam Și cam greu le-ndeplineam. Primarul, băiat de sat, Toată ziua era beat, De lucru n-avea habar, Da vina pe secretar. Fete și oameni din sat, Mai mult noaptea se lucra, Soldații ne escortau De trei ori ne numărau, Foamea rău ne chinuia Pâine puțină ne da. Mâncare:
sfecle înghețate Și cartofe degerate, Ne mai da capuri de oi Și stomacuri de la boi, Capurile erau pârlite Și la ciorbă pregătite. Și așa lucram, măi frate, Cu picioarele degerate Și urechile umflate, Nu aveai nici o dreptate, Am lucrat cu greu și chin La canalul lui Stalin. Tot în chinuri și răbdare Am ajuns la Postul Mare. Într-o zi ne-am pomenit, O comisie a venit, După ce ne dezbrăca În registru ne scria. Ne-a despărțit în trei părți, Am fost de trei calități, Și nu știu cum se numesc, Căci în întâia m-am trezit. Trei zile ne-am odihnit Și apoi la lucru am pornit Pe o fâșie de imaș Să construim un oraș. Case mândre înălțam, Case mândre și drăguțe Ca la noi, la Cernăuți. Nu cum uzbecii făceau Cu pământ le acopereau, În casă oamenii stau Deasupra caprele pășteau. Mare căldură era, Multe boli ne chinuiau, De tifos și dizenterie Au murit aproape o mie. Vai, sărmanii, de români, Rămâneau tot mai puțini. Aici mai bine era, Nimeni nu ne mai păzea. Vre-o câțiva ne-au sfătuit Și înspre casă ne-am pornit Cu trenul care pleca Din Tașkent la Moscova, Prin pustiul Kara-Kum Iată, ne pornim la drum Și în douăsprezece zile Am ajuns în sat la mine – Pământ scump și drag meleag Sătișorul meu cel drag! Ce am scris în acest caiet, Nu mă socotesc poet, Dar am scris adevărat Câte în viață am îndurat. Eu am scris ca o baladă Cine a citi – să vadă, Căci mulți zic acum de rău, Supără pe Dumnezeu. Trei luni fără mamă Mi-e dor de tine, mamă, Mi-e dor de chipul tău Să odihnești în pace Mă rog lui Dumnezeu. Îmi amintesc adesea, Pe cap cu o năframă, Te voi purta în suflet, Iubita noastră mamă. Iar când soseam acasă, Ne pregăteai bucate, De multe ori dormeam, Dar tu vorbeai în șoapte. Căci vremea mereu vine Și vremea mereu trece Și nu doresc nimica Decât țărâna rece. Veni-va, poate, odată Și ziua Învierii Dar cine o va ajunge De atâtea vremuri grele. Mi-e dor de tine, mamă, Mi-e dor de chipul tău, Să odihnești în pace Mă rog lui Dumnezeu. În noul tău lăcaș Să odihnești cu bine, Îmi vine tare greu, Mămico, fără tine. Dumitru DAMIAN, s. Mogoșești (1912-2003)
Gazeta de Herța 