NU AVEM DREPTULSĂ NU ȘTIM,NE AMINTEȘTE MIRCEA DIACONU DE LA SUCEAVA…

De la Chișinău, unde a văzut lumina tiparului, a ajuns și la mine cartea „Cernăuți. Obiecte pierdute” a scriitorului dr. Mircea Diaconu. Cât de frumos le leagă Dumnezeu pe toate în această trinitate – Cernăuți („Făt-Frumosul cărții”), Chișinău, unde a apărut volumul la Editura „Cartier”, și Suceava, unde autorul trăiește, creează neîncetat frumosul prin scris, îndeplinind și funcția de prorector la Universitatea „Ștefan cel Mare”. Nu demult, la început de octombrie, ca în fiecare toamnă, Cernăuții (scriu și eu de data aceasta la plural, ca la prof. dr. Mircea Diaconu) și-a sărbătorit ziua de naștere. Acea dată de 8 octombrie care i-a deschis intrarea în istorie prin privilegiul lui Alexandru cel Bun – un tratat comercial, încheiat la 8 octombrie 1408 cu negustori din Lvov. 

Cu acest prilej au fost organizate diverse festivități în frumosul și dragul nostru oraș de la Prut, „de dorul căruia poți și să mori”, așa cum am auzit de mai multe ori de la istoricul literar din Suceava, Nicolae Cârlan. Numai pentru numele celui care l-a înveșnicit în istorie nu se prea găsește loc la masa sărbătorii, rămânând de fiecare dată în umbră. Încă pe când Prutul curgea prin centrul orașului de astăzi, ajungând până la Fântâna Turcească, pe când nici nu se vorbea de Cernăuți, dar exista numai cetatea Țeținei, moldovenii au înălțat aici un zid de apărare contra năvălitorilor de la nord. După ce au isprăvit cu luptele, străbunii noștri au făurit temple ale credinței și culturii, au creat valori nemuritoare, întrupându-le în opera sublimă a Unirii. Putem să murim astăzi de jalea orașului nostru. Dar mai bine să trăim și să facem lucruri frumoase, asemenea lui Mircea Diaconu. 

Am auzit în treacăt, în ziua a treia a Marii Serbări de la Putna, cea a Colocviului „Putna și Eminescu”, de noua sa carte ce trebuia să apară la Chișinău. Dar nu-mi imaginam ce idee formidabilă a realizat autorul, ce fenomene fascinante a scos la iveală. Pare simplu de tot, mai simplu nici că se poate ceea ce ne prezintă Mircea Diaconu – readuce imaginea Cernăuțiului interbelic (anii 1923-1926) prin anunțuri apărute în presa vremii. Un mare plus de valoare atribuie lucrării fotografiile selectate de Aneta Dabija. 

Ce poate fi mai simplu? Ne întrebăm cei care nu știm câtă muncă se ascunde sub aparențele simplității, mai ales că nimeni n-a abordat până acum o astfel de modalitate de a reînvia atmosfera orașului lui Alexandru cel Bun, cu urme de lacrimi românești în piatră, dacă le căutăm atent nu doar în documente de arhivă, ci printre vechile ziduri, pe cărămida cu inscripții ce apar de sub tencuiala blocurilor deteriorate, pe cruci răsturnate și cripte năpădite de mărăcini din cimitirul de la Scutelea (Horecea Mănăstire). Toate acestea le simțim și ni se transmit în mesajul autorului, deși nu sunt la suprafață printre „obiectele pierdute” din cartea lui Mircea Diaconu. Prin ceața uitării, prin ceața regretelor reapare orașul cu toate cele bune și rele, cu mari sărbători, lumini de baluri, dar și cu oameni ce-și pun capăt zilelor, cu infractori de tot soiul. 

Citindu-le pe toate (pe unele îndelung, pe altele fugitiv), dacă ar fi posibilă această minune, eu aș alege să mă transpun în pagina 74 a cărții, anul 1923: „Ziua de sâmbătă, 23 Iunie c., a adus cetățenilor din Cernăuți una din cele mai mari bucurii prin faptul că au avut un fericit prilej să vadă pe iubiții noștri Suverani. Cum să nu ni se bucure sufletele, când clipe de acestea nu ni-i dat să ni se întâmple multe în viață!”. Numai zece minute a stat trenul în gara din Cernăuți, răstimp în care regele „a venit în mijlocul Cernăuțenilor cari eșiră întru întâmpinare”, iar „iubita noastră Regina Maria” s-a apropiat de grupul doamnelor române și a dat mâna cu fiecare. „A fost una din cele mai mișcătoare clipe. Atâta Sfântă bunătate radia din chipul plin de grație al Suveranei”, scrie cronicarul acestui eveniment.

Plutind pe unda fantasticului, dacă mi s-ar mai îngădui o alegere la întoarcerea în timp, desigur, n-aș lipsi de la concertul dat de George Enescu în Teatrul Național – „Miercuri 16, Joi 17 și Vineri 18 Mai 1923, ora 9 seara…”. Mare mi-ar fi tentația de a participa și la sărbătorile Doamnelor Române, la alte mari serbări populare, toate având de rând cu plăcutele distracții și scopul de a aduna bani pentru diverse lucrări în folosul comunității sau acțiuni caritabile. 

Predispune la visare „Cer-năuții obiectelor pierdute”. Poate de aceea că e toamnă și am o iubire pătimașă pentru lirica lui Bacovia, mie mi se pare că din fiecare pagină străbate câte un vers bacovian, iar toate împreună se revarsă ca din celebra poezie: „Duminică simplă, burgheză…/ Cântec de orgă stricată,/ Ce veche baladă mai plânge/ Pe-un splai, așa, dintr-o dată?/ Ecou secular și târziu…/ Și-al zilei năduf, o ruină – / Sumbră baladă germană/ Pe străzi, în cetatea latină”. Iertată fie-mi cutezanța. Or, știu că mesajul cărții este mult mai profund. 

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s