Dragii noştri prieteni şi rude, toţi acei care l-aţi însoţit în ultimul drum pe cel, care a fost şi va rămâne pururi Omul, scriitorul, poetul, jurnalistul şi traducătorul, Grigore CRIGAN, cei care l-aţi însoţit cu inima şi sufletul scriind despre neordinara lui personalitate în paginile de ziare şi reviste sau Internet, cei care aţi împărtăşit cu noi – familia sa, neţărmurita noastră durere, Vă aducem sincerele şi cordialele noastre mulţumiri.
Bunul Dumnezeu să Vă ocrotească şi să Vă ajute în toate.
Familia lui Grigore CRIGAN
***
Dincolo de geamul salonului de spital nr. 8 (strada Rivnenska, Cernăuţi), unde ne-am aflat împreună cu soţul meu, scriitorul Grigore Crigan, aproape trei săptămâni încheiate, îşi fremăta coroana un falnic şi viguros castan încărcat de rod. Fructele lui ce păreau aurite în bătaia soarelui ne îndemnau să nădăjduim, să sperăm…
Şi noi nădăjduiam, speram…
La 11 septembrie Grigore scria în carneţelul său (printre denumirile de medicamente ce i se administrau):
„Inimă, tu inimă,
Ţine-mă, mai ţine-mă
Să mai văd castanul,
Pomul meu, la anul…
Pomul meu, tu pomul,
Roagă-te la Domnul”.
Ne angajam în căutarea unui titlu potrivit pentru viitoarea sa carte, în care dorea să-şi includă ultimele sale povestiri. Cum o va numi? – „Cer cu lacrimi”?, „Cer înlăcrimat”?
Iar la numai zece zile, la 21 septembrie, orele trei noaptea, în preajma marii sărbători a Naşterii Maicii Domnului, inima lui, „Palatul cu flori”, îşi împlinea legământul terestru. A lăcrimat Cerul, au lăcrimat toţi cei dragi ai săi, cei care l-au iubit mult şi-l vor iubi pururi, căci a fost înzestrat de Pronie cu alese daruri. Scria uşor, nu-l împiedica nimic, nu avea nevoie decât de un petic de hârtie şi un creion. A iubit oamenii, viaţa. Nu pregeta să facă binele oricui i-l cerea. Adeseori ne povăţuia: „Nu pierdeţi ocazia să faceţi binele, nu căutaţi cine vi-l cere – un prieten sau un neprieten, o rudă sau un străin…”. Acesta a fost Dreptarul, Crezul vieţii sale.
Fie ca Bunul Dumnezeu să-l încununeze cu faptele lui cele strălucite şi să-l aşeze cu drepţii în Împărăţia Sa.
Elena MARIŢA-CRIGAN
LA MAREA TRECERE
Scumpului nostru
soţ şi părinte
Tu, Crinul neînseratul,
„Palatul cu flori” înaltul,
Cum e acolo –
Sus printre sori,
Printre îngeri?
Aici – jos, numai plângeri
şi frângeri,
Acoperământul nostru
cel sfânt
Vântură, vântură vânt,
Cenuşă, pământ,
Lumânărelele toate se sting,
Picură zinc, zinc, zinc…
Tu – pururea Sus,
azurul străluminatul,
Făclie nestinsă.
Noi – jos, ţărâna, păcatul,
Durerea ta neînvinsă.
Tu – Sus, pururea printre
cei vii,
Cu lacrimile noastre,
Cu lacrimile cerului
Scrii, scrii, scrii…
Şi iarăşi, îngenunchiată strig:
„Deschide, Doamne,
porţile Raiului
Mucenicului Tău Grigore,
Scumpului nostru soţ şi tătic,
Iartă-ne, iartă-l, ai milă,
Părinte,
Luminează-i căile Tale,
Preasfinte”.
Soţia Elena, fiica
Nica şi fiul Andrei
Gazeta de Herța 