Răscoliri prin secolul de iubire al Mărioarei Vatamanu
Dacă nu știți de ce o zi e numai bucurie și lumină, iar alta numai întuneric și necaz, dacă vi se pare că purtați în spate toate nenorocirile pământului și întruna vă ocolește norocul sau, dimpotrivă, plutiți pe al nouălea val și nu înțelegeți de unde vine atâta fericire, mergeți până la Costiceni, la mătușa Mărioara Vatamanu. Această femeie, care astă vară, la 28 august, a împlinit 101 ani, le știe pe toate. O s-o găsiți ușor, căci își trăiește neclintit zilele pe locul rădăcinilor strămoșești, unde s-a născut, în casa, dintre cele mai arătoase odinioară, din centrul satului, peste drum de școală. Este școala pe peretele de la intrarea căreia stă în basorelief chipul fiului ei și poartă numele poetului Ion Vatamanu. Dacă porniți acum spre casa ei, în clipele de grație ale toamnei, să vă rețineți un pic în micul parc. Intrarea în curtea Mărioarei nu e de la drumul mare, ci pe portița din fața acestui loc de vis, menit parcă să-i bucure ochii și să-i aline singurătatea. M-am reținut pe acolo, pe sub ninsoarea frunzișului multicolor, nu doar pentru a-i admira frumusețea. Mai întâi am întâlnit o tânără mămică, pe Cristina Corețchi, cu două fetițe de mână. Nu putea să le refuze bucuria de a alerga prin frunze, după ce o luase pe Anastasia de la școală, iar pe Xenia de la grădiniță. Copilele mi s-au părut prea mici pentru a le întreba cine e mătușa ce se zărea umblând cătinel, ca o umbră, cu o mătură în mână pe sub nucul de peste drum, iar cu mama lor am schimbat câteva vorbe. „Este mama poetului nostru, Ion Vatamanu. Are peste o sută de ani și ne mândrim că o avem printre noi”.
Mai încolo, un moș ținea de coarne bicicleta, gata să urce pentru a-și urma drumul. L-am ispitit și pe dânsul cu întrebarea, arătând la portița din față:
– Știți cine trăiește aici?
– Cum să nu știu, că și eu, și ea suntem Vatamanu. Numai că Mărioara e mai mare ca mine. Încă nimeni n-a ajuns la suta de ani în satul nostru. O ține Dumnezeu pentru sufletul bun. A avut magazin pe timpul României, dar și la ruși cât a lucrat vânzătoare ne dădea pe datorie. Ne pare bine că ea trăiește. Cine-i poartă de grijă? E ca și mine, numai ea singură și Dumnezeu are grijă de dânsa.
Deși e mai tânăr, moș Grigore Vatamanu, își poartă destinul în același suspin al singurătății. De vreo șase luni de când i-a murit nevasta numai el se îngrijește de sine. Cu treabă ori fără treabă, iese din casă. „Doi pași să faci pe zi, și tot e bine”, își insuflă moșul când îl doare ceva.
– Viața asta-i tare scurtă și grea, dar cine are zile – trăiește, oftează moș Grigore. Luat de sovietici în 1944 pe front, a văzut cu ochii săi de sute de ori chinurile morții… Dar niciodată bătrâna cu coasa nu i-a fost atât de strașnică ca acum, când i-a murit nevasta.
– M-a lăsat baba să am singur grijă de mine. Mă duc încetișor acasă, să-mi gătesc ceva de mâncare. Ce să facem, dacă Domnul ne ia la Dânsul, nu se poate să ne țină pe toți pe pământ, cugeta filosofic moș Grigore, înainte de a urca sprinten pe bicicletă.
„Am devenit înapoi copil”
Am zărit-o în fața casei. Sta la soare cu privirea departe. Pentru tot satul e mătușa Mărioara – așa o numesc consătenii, fie tineri, fie bătrâni, pe mama regretatului poet Ion Vatamanu. N-am îndrăznit s-o deranjăm, tam-nisam, bucuroși să admirăm și noi duioasa idilă. Plutea un fior sfânt în văzduh și din partea bisericii din vecinătatea grădinii. Venisem împreună cu Vitalie Zâgrea, redactor-șef al emisiunilor în limba română la radio Ucraina-internațional. Cu el la volan am reușit să ajung la Costiceni în aceste condiții de pandemie, când și cele mai scurte drumuri se lungesc până la lună.
– Voi de unde sunteți, măi copii, de unde ați auzit de mine? Ne întrebă prefăcându-se mirată mama poetului. Dar numai pentru o clipă a lăsat să-i scape nostalgicul oftat: „Și ce dacă-s mama lui Ion Vatamanu?!”. De 28 de ani de când Ion nu mai este i-au deschis portița și i-au trecut pragul lume de pe lume, oameni mari, mult mai importanți decât noi… Acum vin să vadă dacă mai trăiește, dacă n-are nevoie de o pâine, de o gură de mâncare, numai câteva „babe” din vecini, niște bătrânele trecute de optzeci de ani, totuși mai „tinere” decât ea, mai sprintene la pas. Nu intră tinerii să audă o vorbă înțeleaptă, nu vin neamurile din partea bărbatului, că ale ei toate-s la cimitir… Drept că de la școală îi aduc de două ori pe săptămână mâncare caldă. Conducerea școlii s-a oferit s-o servească în fiecare zi. „Le mulțumesc frumos, dar nu-mi trebuie deocamdată. Cât mai pot, îmi gătesc singură mâncarea ce-mi place”, spune mătușa, recunoscând sincer că nu e ușor să le intri în voie celor bătrâni:
– Dă, Doamne, să ajungeți la anii mei. O să vedeți cum deveniți înapoi copii. Când sosește timpul cel din urmă e ca și cum numai ce te-ai născut. N-ai defel putere, nu-ți slujesc mâinile să faci ceva de folos.
Cu trei ani înainte de a rotunji centenarul, mătușa Mărioara lucra prin grădină, curăța porumbul, urca grăunțele în pod. Ținea câteva găini pe lângă casă. Într-o noapte le-a sfâșiat un câine pe toate. A întreținut una dintre cele mai mândre gospodării la Costiceni. Acum n-o țin baierele, nici n-are pentru cine. De 28 de ani nu mai este unicul fecior, băiatul ei drag, care a purtat-o prin domnia unor lumi alese după ce a devenit om învățat – printre scriitori și savanții de la Academie. Are de la el trei nepoate, care o roagă să treacă cu traiul la Chișinău. Ar ținea-o în puf acolo la oraș și ele ar trăi mai liniștit. Bătrâna nu se lasă ademenită. „Am ajuns la vârsta mea înaintată fără să mă mișc din acest loc. M-am născut și am învățat patru clase la români, am muncit ca robul la ruși, acum îmi port hainele grele ale bătrâneții sub ucraineni. Aici vreau să mor. În pământul ista, pe care m-a lăsat Dumnezeu să trăiesc atâta amar de timp, vreau să cobor… Nici pasarea nu-și părăsește cuibul. Am umblat o sută și un an prin ograda asta, acum unde să mă duc?”, se întreabă fără a aștepta răspunsul, căci orice s-ar întâmpla el, răspunsul, același rămâne.
În timp ce Vitalie filma și înregistra, eu, ca să nu pierd esențialul, îmi notam într-un carnet din înțelepciunea bătrânei. Degrabă mi-am dat seama că nu pot lăsa să-mi scape nici un cuvânt, fiecare vorbă a ei răsunând ca o învățătură biblică. Mă urmărea și ea cu fața luminată de un zâmbet larg, până când m-a întrebat în glumă:
– Mai ai hârtie? Parcă-ai fi Leontina mea. Numai pe ea o văd tot timpul cum scrie – pe genunchi, prin unghere, pe oriunde o apucă scrisul… Nu-i trebuie nici masă, nici scaun, numai foaia și stiloul…
Leontina e nepoata cea mai mică, după Mariana și Mihaela. Bunicuța ne-a povestit că toate trei au vizitat-o nu demult, chiar în ziua când la Chișinău s-a sărbătorit hramul orașului. Dar ce folos? Repede au trebuit să plece, mânate de nevoia să nu nimerească sub carantină, ea tot singură rămânând. Au familiile lor, copiii lor și nepoatele sunt deja bunici. Mi s-a părut că vorbește mai mult despre Leontina, care cutreieră lumea cu „filmele ei despre chinurile românilor deportați în Siberia”. La depănarea multor întâmplări din lunga sa viață, bunicuța întruna amintea de Leontina, această neastâmpărată mezină, sosită pe lume când tatăl ei cu două fete aștepta un băiat, ca să-l numească așa ca pe bunelul său, Leonte. Dar a venit Leontina, să le facă părinților fericirea deplină, și să o liniștească pe bunica Mărioara din Costiceni că-i va îndeplini voința, va avea grijă să nu înstrăineze cuibul părintesc, iar una din camere să devină, așa cum visează Mărioara, un mic muzeu al scriitorului Ion Vatamanu.
Mărioara a fost cea mai mică din cele trei fete ale lui Leonte Nicorici – cea mai mică și mai necăjită. „M-a învățat tata tot lucrul – a cosi iarba, a secera grâul, a semăna, a ținea plugul de coarne și caii de căpăstru la arat. Veneam din câmp odată cu luna acasă, cu picioarele negre de la soare”, povestește Mărioara despre copilăria ei, regretând numai că n-are nici o fotografie din acei ani, când era tânără și frumoasă, așa necăjită, cu fața arsă de soare și bătături în palme de prea multă muncă istovitoare. Anii tinereții, oricât de grei, sunt cei mai frumoși, crede femeia cu un secol de viață în urmă: „Numai trebuie trăiți frumos. Pentru asta nu e nevoie de mulți bani, că nu cumperi cu bani fericirea, nici sănătatea. Trebuie să trăiești cu bună voie și dragoste în familie”. Ea nu s-a abătut nicicând de la acest crez, având parte de fericire ca soție și mamă. S-a despărțit de primul soț cu puțin înainte de a-l naște pe Ion, unicul fiu. N-a răbdat de dragul copilului ce avea să apară, înțelegând de la început că n-are cu cine-și trăi în înțelegere viața până la capăt. Ion avea trei ani neîmpliniți când a venit la casa ei Toader Vatamanu. Băiatul a știut de mic că nu-i tatăl lui, dar l-a respectat, l-a iubit și s-a bucurat de aceeași dragoste părintească din partea bărbatului care i-a fost sprijin în toate. S-au întâlnit față în față fiul și tatăl care i-a dat viață peste ani, când, după absolvirea școlii, adolescentul a trebuit să-și pună în regulă certificatul de naștere, să primească buletinul de identitate pentru a-și urma studiile. Băiatul a insistat să fie înscris în acte după numele de familie al bărbatului care l-a crescut, considerându-l drept tatăl său adevărat. Când venea acasă de la Chișinău, tata Toader avea grijă să-i umple la plecare gențile cu merinde. Cât au fost împreună, timp de 66 de ani, Mărioara a avut un sprijin de nădejde. Înainte de a-și da sufletul, bărbatul a plâns, șoptindu-i că numai de un lucru-i pare rău: a plecat cu sufletul neîmpăcat că ea rămâne singurică.
Maria TOACĂ
(Va urma)
Gazeta de Herța 