S-a încheiat unul din cele mai interesante și de scurtă durată proiecte, cu profund mesaj spiritual-umanist. La 28 octombrie, în incinta Bibliotecii regionale „M. Ivasiuk” s-a desfășurat conferința de totalizare a acestei inițiative deosebit de importante pentru ținutul nostru multinațional, realizate pe parcursul a patru luni sub genericul „Chipuri simple ale unei istorii complicate”. Amintim că proiectul, susținut de Fondul Ucrainean de Cultură, a fost implementat de Fundația de Binefacere „Resurse și Inițiative Sociale”, iar ideea aparține doctorului în istorie, vice-președinte al respectivei fundații, Serghei Hacman, care a lucrat la îndeplinirea programului preconizat. În cadrul proiectului au fost vernisate șase expoziții cu imagini emblematice, însoțite de istorii de viață, ce reprezintă destinele unor oameni trecuți prin grele încercări din comunitățile regiunii noastre – Vijnița, Herța, Chițmani, Storojineț, Hotin și Cernăuți. Pentru un album de fotografii și mărturii ale bucovinenilor au fost selectate cele mai reprezentative istorii ale oamenilor simpli, trecuți prin infernul foametei și deportărilor, prin focul războiului, prin multe alte greutăți. De asemenea, a fost lansat un website, care include galeria acestor materiale, precum și posibilitatea completării cu noi imagini în perspectiva continuității dialogului intercultural la nivelul comunităților, regiunii și, ca scop final, a întregii țări.
După cum au relatat, alături de Serghei Hacman, Natalia Fileak, directorul Bibliotecii regionale „Myhailo Ivasiuk”, doc. Natalia Neciaeva-Iuriiciuk de la Catedra de politologie și administrare de stat a UNC „Iuri Fedkovyci”, membră a Fundației de Binefacere „Resurse și Inițiative Sociale”, pe parcursul implementării proiectului au fost scoase la lumină istorii ale unor oameni demni de memoria posterității, care ar trebui să ne servească drept model de conviețuire armonioasă între neamuri și de rezistență în fața greutăților. Expozițiile prezentate în localități populate de români și în cele ucrainene sunt o dovadă elocventă că băștinașii ținutului au trecut prin aceleași nevoi și suferințe, că în vechime portul popular, obiceiurile, tradițiile lor aproape nu se deosebeau. Chipurile oamenilor simpli dintr-un trecut înnegurat vin să combată stereotipurile și mistificările care se mai strecură în istoria ținutului nostru, proslăvit odinioară ca model al toleranței interetnice.
Maria ANDRIEȘ
În continuare propunem atenției cititorilor câteva istorii reprezentative ale unor români din comunitatea Herța
MINU ȘI VIRGINIA COSTEA
Minu Costea s-a născut în anul 1904, în familia lui Ion și Ioana Costea, răzeși și vrednici gospodari din satul Probotești, fiind unul dintre cei 8 copii din familie. În anul 1928 se căsătorește cu Virginia Micu din Herța, o tânără inteligentă, instruită, cu o educație aleasă. Au avut trei feciori: Traian, Adrian și Vlad.
Până la refugiul în România, soții au lucrat ca învățători la școala din Probotești. În anii 1931-1940 Minu Costea a fost directorul școlii.
S-au manifestat ca pedagogi erudiți, care au ocupat un loc de frunte printre intelectualii satului. Virginia avea o voce melodioasă, cânta în corul bisericii. Familia Costea reprezenta un cuplu frumos, la fel fiind și cei trei bravi feciori ai fericiților părinți.
Înainte de ocupația ținutului au început construcția unei case mari și frumoase aproape de școală și biserică, pe un loc mai înalt, de unde se deschidea o priveliște încântătoare asupra satului. Dar noii lor case nu i-a fost sortit să adune sub acoperișul său pentru mult timp pe membrii familiei.
Anul 1940 a fost nespus de greu pentru familia Costea. Minu a fost mobilizat în rândurile armatei române, iar Virginia cu băieții au luat drumul refugiului. În anul 1941 mama împreună cu copiii se întoarce la Probotești, capul familiei aflându-se pe front în regiunea Odesa. Fiind demobilizat, Minu se întoarce la Probotești. După scurt timp de la reunirea familiei și finalizarea construcției casei, bărbatul s-a angajat din nou la școală.
În anul 1944, după revenirea sovieticilor, Virginia cu băieții și mama ei, care locuia în Herța, se refugiază din nou în România, stabilindu-se pentru o vreme la Drăgășani. După un timp, li se alătură și Minu.
Au pierdut casa muncită, li s-au risipit speranțele la o viață fericită, în satul natal. Destinul acestor oameni a avut o cotitură bruscă, ca multe altele. Au fost puși la încercare și nevoiți să decidă urgent. Altă soluție nu era, decât s-o ia de la început. Înfruntând mari lipsuri materiale, fiind mai tari decât încercările, au reușit să-și refacă viața. Au trăit destoinic ani îndelungați și rodnici. Minu Costea s-a stins în 1990, iar peste șase ani, în 1996, l-a urmat în veșnicie și soția lui Virginia.
Tăria de caracter a acestor oameni este un model de rezistență la grele timpuri. Făurindu-și mai departe destinul, au ținut legătura cu rudele de la Probotești, simțindu-se până la sfârșitul vieții proboteșteni în suflet.
GHEORGHE FĂGUREL
Gheorghe Făgurel, fiul gospodarului din Probotești, Nicolae Făgurel, a cunoscut din copilărie amarul vieții, trecând prin multe greutăți și supărări. A fost căsătorit cu Saveta Prilipcianu și au avut o fată, Maria. Rămas moștenitor în gospodăria părinților, Gheorghe păstrează și menține o stare bună, cumpără noi loturi de pământ, nu irosește nimic din cele moștenite. Anul 1944 este de cotitură în soarta sa. Fiica Maria își amintește: „Tata a venit acasă îngrijorat de vestea că rușii năvălesc spre Herța. Au hotărât să ne refugiem în noaptea ceea. Toată după amiaza părinții au cărat în car saci și traiste cu ce aveau mai de preț. Se lăsa amurgul. Eram gata să pornim spre România. Niște zgomote puternice și multă larmă s-a auzit sub geamurile casei. Cineva a deschis fără să bată ușa de la tindă și, în câteva clipe, casa s-a umplut de soldați ruși. Noi ne-am ascuns în fundul cuptorului. N-am închis un ochi până dimineață. Când a început a se crăpa de ziuă, am văzut soldații care dormeau culcați pe unde năpădiseră, prin toată casa…”.
Familia lui Gheorghe Făgurel n-a reușit să se salveze, adică să se refugieze în România. Au fost instalate în jurul casei câteva corturi. Rușii trebăluiau prin ograda lui. Caii mâncau din sacii cu pâine, din acea pâine muncită în sudoarea frunții. Noroc că nu au stat mult și n-au dovedit să pustiască totul. Sovieticii au început să instaleze gardul din sârmă ghimpată la Probotești și să conducă după voia lor cu viața oamenilor. Era clar că nu aveau de gând să plece.
„În același an, 1944, tata împreună cu doi cumnați – Prilipcianu Dumitru și Nicolae au fost duși la muncă în Siberia. Cei doi au fost coborâți la Omsk, tata – la Novosibirsk. Trei ani grei, la tăiat pădure siberiană, au îndurat frig și foame, trăiau în barăci din scânduri, prin care șuiera vântul rece. Acasă toți credeau că nu mai este în viață. Dar s-a întors peste trei ani, în vara anului 1947. Drumul a durat o lună de zile, schimbând mai multe vagoane de tren marfar, până a ajuns la gara din Noua Suliță. Era slab și chinuit, cântărea numai 42 kg… Salvarea i-a fost că, văzându-se acasă, nu s-a repezit la mâncare. O probozea pe mama și spunea să ascundă mămăliga de el. Mânca codițe de ceapă din grădină și frunze de pătrunjel, câte o lingură de chișleac. Organismul slăbit reînvia treptat…”, își amintește fiica Maria.
După ce și-a revenit a început să muncească, numai că de data asta nu era stăpân pe pământul său de mai înainte. Muncea în colhozul organizat de sovietici, pentru o plată de nimic.
Fratele mai mare, Ionică, l-a chemat să vină pălămar la biserică. Și-a trăit cu demnitate viața, muncind cinstit pentru fărâma de pâine. S-a stins din viață la 25 decembrie 1977.
OCTAVIAN BIVOLARU
S-a născut la 16 mai 1936, în satul Culiceni, Tinutul Herței. Destinul dramatic al consătenilor săi, rămași la o margine de țară, mulți dintre care au trecut prin chinurile deportărilor staliniste, l-au făcut să contribuie la fondarea Societății „Golgota” a românilor din Ucraina, în fruntea căreia s-a aflat până la ultima suflare a vieții. Datorită activității și devotamentului său față de păstrarea memoriei, Societatea „Golgota” a devenit una dintre cele mai active în comunitatea românească. Evocând faptele sale, amintim de cele două volume „Durerea memoriei”, precum și de monografia baștinei sale strămoșești, satul Culiceni. Ca semn de recunoștință, consătenii l-au învrednicit cu titlul de cetățean de onoare. S-a stins lumânarea vieții lui Octavian Bivolaru la 23 iunie 2019, la vârsta de 83 de ani. Și-a iubit atât de mult vatra natală, încât ultima dorință i-a fost să fie așezat la loc de veșnică odihnă în cimitirul din Culiceni, unde-și dorm somnul de veci părinții și străbunii.
BOACĂ ION
Născut la 10 ianuarie 1936, Boacă Ion al lui Ion, și-a trăit întreaga-i viață în satul natal Culiceni. A fost coleg de clasă cu Octavian Bivolaru, prieten și susținător la toate faptele bune. De rând cu alte merite, s-a făcut cunoscut și prin faptul că a fost primul șofer din satul Culiceni. Un timp a muncit ca inginer-mecanic la brigada de tractoare, apoi ca pădurar.
Fiind un lucrător exemplar în sectoarele încredințate, era pasionat și de cuvântul scris. Trimitea la ziarele românești – „Zorile Bucovinei”, „Concordia”, „Gazeta de Herța”, „Arcașul” – articole despre evenimentele din viața consătenilor. De asemenea, manifesta o poziție activă în viață, de cele mai dese ori în articolele sale aborda probleme acute, critica neajunsurile din societate, fapt pentru care era stimat de concetățeni. A plecat într-o lume mai bună la 27 februarie 2019.
Gazeta de Herța 