Răscoliri prin secolul de iubire al
Mărioarei Vatamanu
Despre Ion… „Ca-n cuvântul de poveste…”
„A fi cinstit nicicând nu e târziu,
Și nu-i târziu să-ți aperi demnitatea,
Și nu-i târziu să-ți amintești de frate,
Și să nu uiți de mama și de tata”.
(Ion Vatamanu)
(Sfârșit. Începutul în nr. precedent)
Ne fermeca, ne ținea încremeniți mătușa Mărioara, ajungând cu povestea la fiul ei. Dar degeaba ne temeam să facem o mișcare ca să nu-i speriem cuvintele. Vorbea rar, repetând ce i se părea mai important, admirabil de resemnată, împăcată chiar cu moartea lui Ion. Nu se miră de ușurința cu care privesc tinerii de azi la viață. Spune cu seninătate că totul se uită, mai ales tineretul uită, pentru că nici nu vrea să știe ce-a fost odată, nu-și bate capul ce va fi mâine: „Nu știu ce și cum învață azi copiii la școală, dacă mai citesc ceva. Așa cum stau ziulica întreagă fără treabă, mi-i drag să privesc spre școală. Într-o zi trece un băiețel și-mi spune „Bună ziua”. L-am chemat să stăm puțin de vorbă. Am uitat cum îl cheamă, am reținut că-i în clasa a cincea. Când l-am întrebat ce cărți îi place să citească, mi-a răspuns că nu-i trebuie să-și bată capul, că el o să se ducă la Italia după zece clase”. Mai departe e și mai interesant dialogul dintre elev și bătrâna cu patru clase românești:
– Ce vei face, acolo, în Italia?
– O să-mi cumpăr mașină.
– Mai întâi, dragul mătușii, ar fi bine să faci carte, să-ți găsești un lucru bun, să câștigi bani pentru mașină ca să ai cu ce merge la serviciu. Fără toate acestea ce vei face tu cu mașina?
– O să mă plimbu.
E doar un caz ce arată că copiii de azi nu se gândesc la viitor, așa cum erau cei de seama lui Ion al ei. De ce ne-am mira că au rămas bătrâni ai nimănui și stau casele pustii prin satele noastre?! Ion îi spunea: „Mamă, o să mănânc cartea, dar nu mă las să nu mă duc la învățătură mai departe”. La școală a umblat încălțat în opincuțe, cu trăistuța pe umăr în loc de geantă. Trei ani a bătut drumul pe jos la Școala medie din Vancicăuți. Când să meargă la facultate, nu avea măcar o pereche de pantaloni mai acătării. A umblat mamă-sa pe la târg, la Cernăuți, pe la evrei cunoscuți, să-i pună măcar niște petice. „Lasă, mamă, nu-ți bate capul, mă duc la învățătură, nu la bal”, o liniștea fiul. Ca să-i adune bani de drum și cheltuială, Mărioara a vândut cel mai mândru covor, moștenit de la mama ei. A stat două zile la Cernăuți până l-a vândut, tremurând o noapte întreagă ascunsă după o grămadă de nuiele din piața de la Moși (Cernăuți). Mergea la piață cu găini de vânzare. Nici nu ajungea cu puținii bănuți acasă, se oprea la poșta din Vancicăuți, ca să-i trimită studentului. Tânărul știa cu cât amar fac părinții acești bani. Degrabă le-a scris să nu-i mai trimită, că își câștigă singur pentru trai, umblând nopțile cu colegii la descărcat vagoane. Odată în vacanța de vară a lucrat cu o echipă de studenți la țelina din Kazahstan. Mama Mărioara n-a vrut să primească nici o copeică de la el, sfătuindu-l să-și cumpere haine. A plâns de bucurie când l-a văzut îmbrăcat în costum, cu cravată și pălărie, cu pantofi strălucind a nou. Parcă nici nu era Ion al ei. A avut peste ani haine de tot felul, dar nicicând n-a uitat de unde a plecat. Tot timpul i-a plăcut să se laude că nu e din familie de boieri, ci din doi oameni de la țară, care lucrează glia și se hrănesc din sudoarea muncii lor, cu bunătățile pământului. Nu erau sărăci părinții săi, se numărau printre familiile de frunte, aveau casă frumoasă, curtea plină de orătănii, animale în bătătură. Dar le lipsea banul, nici măcar câteva copeici pentru un film nu aveau de unde să-i dea unicului copil. Îl trimitea mamă-sa cu vreo câteva ouă la prăvălie, să aibă cu ce merge la film.
– Nu i-a fost rușine să mă scoată în lumea scriitorilor și a celor de la Academie. M-a purtat pe la Ialta când am fost bolnavă de astm. „Asta-i mama mea, eu din rădăcina asta vin”, le spunea Ion al meu prietenilor, povestește printre lacrimi mama Mărioara despre dispărutul fiu. Una din istorii îmi amintește și de tatăl meu, care venea pe neașteptate, în timpul studenției mele, cu geanta plină la Chișinău, crezând că mor de foame. „Era un ger de crăpau pietrele, când m-am pornit să-i aduc lui Ion din bunătățile de acasă. Am pus pe mine tot ce-am găsit mai călduros prin casă. M-am încălțat cu „burci”, cine-i de seama mea, știe ce-i asta. Doamne, când am intrat în casa lor (era însurat și avea apartament la etaj), toți au înlemnit. După ce m-a certat ușor pentru isprava de a veni în ospeție pe o vreme atât de rea, Ion îmi spune că de seară mergem la teatru. Cum să mă duc la teatru așa de „frumos” îmbrăcată! – am sărit eu. „Nu-ți bate capu, mamă, mergem așa cum ești. A căutat nora să-mi dea din hainele ei, numai pe picioare nu mi s-a potrivit nimic. M-am pornit în „burcii” mei de acasă. Acolo, altă minune! Înainte de spectacol, Ion mă duce de mână într-o cameră, unde ședeau la taifas prietenii săi artiști, scriitori, savanți. Vroia să le spună bucuria că i-a sosit mama în ospeție…”. Mărioara simte fiorul de atunci, cum îi venea să intre în pământ de rușine, auzind și acum ecoul cuvintelor: „Nu te rușina, mamă, ăștia toți îs de la țară, ca și noi, au și ei mame ca tine”.
Ștergându-și lacrimile, Mărioara s-a uitat întrebător la noi: „Mai ai unde scrie, fată dragă, mai lucrează, măi băiete, aparatul ista așa mic, dar face treabă bună! Că eu vreau să vă spun o poezie de-a mea”. Lungă de tot, presărată cu perle folclorice, poezia cuprinde întreaga ei viață. Tânga după fiul pierdut vibrează începând cu „Foaie verde, busuioc, n-am avut pe lume noroc” până la „Bradul are frunza verde și pe mine nu mă vede…/ Câmpul are floricele și de mine nu e jele…/ Drumul are mășini multe și la mine nu se uită…/ Tatăl are cer cu stele și de mine nu e jele…/Așa-i omul cât trăiește, cineva îl mai iubește/ Ca pe-o floare ce-nflorește…/ Ultimul drum când îl petrece, cineva îl mai bocește…/ Dacă-n pământ l-o astupat, toți pe lume l-o uitat/ Și-i crește iarba verde și nimeni nu-l mai vede”.
Dar mai impresionant a fost să auzim cum mama recită o poezie a fiului, pesemne cea mai dragă dintre toate:
„Pasăre cântare veche,/ Vin să-ți fiu pereche. /Părăsesc ninsoare grea/ Și mă mut pe creanga ta./ De mă seacă, de mă udă,/ Tot o floare-o să m-audă;/ Tot un măr rotund m-oi coace,/ Cu sămânța m-oi întoarce;/Tot un vânt m-a scutura,/ Să mă guste cineva/ Pasăre, fă-mi loc să vin,/ Să fac cuibul tău senin,/ Să-mpletesc din ramuri moi/ Cântecul nespus de noi;// Să m-asculte, să mă ceară,/ Setea mare-n toi de vară/ Pasăre, să știi, eu sânt/ Numai ape și pământ./ Strigăt strig de apă rece/ Strigătul ce-o să mă-nece./ Strigăt strig de grea ţărână/ Şapte ori pe săptămână./ Iarba-n șes cu frunze ude,/ Pasăre, cine te-aude?/ Pasăre cântare veche,/ Vin să-ți fiu pereche”.
Din cele patru camere, una e numai al lui Ion, cu toate cărțile sale. Măcar așa să dăinuiască neuitarea, crede îndurerata mamă. Au fost momente când fiul îi mărturisea că s-a săturat până-n gât de politică și nu va sta nici o zi la Chișinău după pensionare. „O să vin și o să stau lângă tine”, îi alina Ion neliniștea, atunci când inima ei de mamă presimțea durerea fiului. „Trecuse prin multe boli, nu-i trebuia lui parlament, nu-i trebuia să fie deputat. L-am rugat de multe ori, dar se supăra pe mine”, își plânge Mărioara părerile de rău și singurătatea. „Mâine mor, dar azi fac ce-mi cer oamenii care m-au ales. Nu trăiesc numai ca să mănânc”, i se împotrivea fiul. Marea părere de rău a mamei este că toate aceste sacrificii sunt date uitării: „Câți oameni ca el au fost, s-au dus la Domnul, și nu se mai aude de ei”. De aceea și vrea cât mai trăiește să amenajeze camera de muzeu, cu un bust al fiului, să rămână urma lui pe pământ.
„Nu plânge, mamă Maria, Ion a fost, este și-o să fie”
Rămânea nemărturisită această mângâietoare amintire, dacă n-o întrebam când a ieșit ultima dată din ogradă. Să fi fost cu vreo 15 ani în urmă, de Duminica Mare, amiaza când s-a oprit la Costiceni un autocar plin cu lume bună din România. În ajun, Mărioara a copt patru colaci să-i ducă la biserică pentru pomenirea lui Ion. S-a gândit să lase unul acasă, dar înainte de a închide ușa parcă un înger a oprit-o. S-a întors și a mai pus un colac pe masă. Nici n-a stat până la sfârșitul slujbei. A venit primarul s-o cheme acasă, anunțând-o că a intrat în sat un „Ikarus” cu vreo 50 de oameni din România, care vor s-o vadă. În câteva minute i-au umplut ograda. Cât s-au învârtit ei și au fotografiat pe la școală, gospodina a pregătit masa cu ce avea prin cămară – niște mere, niște nuci, o sticlă cu vin, cei doi colaci pe un ștergar brodat. I-a poftit în casă. Dintre toți o ține minte pe Ana Blandiana, care a rugat-o să nu plângă că „Ion a fost, este și o să fie”. Era printre oaspeți și un preot. Văzând colacii pe prosop, s-a dus la mașină, a îmbrăcat odăjdiile preoțești, apoi a ținut o slujbă în memoria lui Ion. A tăiat colacii în felii mici, împărțindu-le la toți ca pe anafură. Au vorbit, au spus poezii, au îmbrățișat-o și au plecat mai departe. A mai fost odată, după moartea lui Ion, un artist de la Herța. A început să-i cânte „Sărut mâna mamei”, dar, văzând-o că nu se oprește din plâns, a luat altă cântare.
Norocul mătușii Mărioara e că trăiește lângă școală. În alt loc, demult murea de urât. Se uită la copiii ce aleargă prin curtea școlii și parcă-i trece mai ușor ziua. Umblă încetinel, atentă la fiecare pas, Doamne ferește, să nu cadă, căci cine o ridică?
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 