O LACRIMĂ DE DOR PENTRU DIDINA POSTEUCĂ

Îmi aminteam și fără ca în fapt de seară un sunet de telefon de la Ion Posteucă să-mi răscolească părerea de rău. A întristat multă lume plecarea celei care a fost și va rămâne doamna Dina – profesoară cu sufletul deschis către tineri, „mamă a studenților români”, cum era numită la Colegiul Economic-Cooperativ şi de Drept din Cernăuți, unde a predat limba franceză de-a lungul unui sfert de veac. Așa aș vrea să cred: că nu este dată uitării de tinerii pe care i-a protejat, i-a promovat, ajutându-i să depăşească bariera lingvistică, să-şi manifeste calităţile de copii români deştepţi şi bine crescuţi. Am avut prilejul în repetate rânduri să asist la festivitățile organizate de profesoara Didina Posteucă la această instituție, să văd cum se bucură când protejații ei, absolvenţi din şcolile cu predarea în limba română, își etalau calitățile artistice, culegeau aplauzele spectatorilor, demonstrând tot ce-i mai frumos din tezaurul valorilor românești. De dragul lor profesoara de franceză a continuat să lucreze și după pensionare, organizând sărbători ale Mărţişorului, seri consacrate Poetului nostru naţional Mihai Eminescu. Nu știu dacă astăzi mai respiră pe acolo această tradiție, precum și dacă mai continuă colaborarea cu pedagogi și tineri de la o instituție similară din Botoșani, bazele unei rodnice prietenii fiind puse de doamna Dina. 

Sper că-și amintesc de vorba ei blândă, de zâmbetu-i luminos cei mai apropiați din foștii colegi, precum și tinerii pe care i-a îndrumat în viață, i-a iubit și i-a ocrotit ca o mamă adevărată. O plâng și cei doi fii, și cei doi nepoți îndepărtați din America, și nepoatele de mai aproape. Însă pe nimeni nu doare și nimeni nu-i regretă atât de greu lipsa ca ființa care i-a fost tot timpul alături, de la ziua când s-a îndrăgostit la prima vedere și până la ultima-i clipă a vieții, până-n ora de priveghere lângă durerea ei. Data de 7 noiembrie rămâne înscrisă cu negru în inima lui Ion Posteucă și-i întunecă zilele. 

Nu doar situația asta cu teama de covid îl ține captiv în casă, făcându-l să iasă uneori, când are nevoie la magazin sau alte necesități vitale. Încă nu s-a împăcat cu gândul că buna lui soție nu mai este. Au umblat o viață, mai mult de 50 de ani, împreună prin lume. El fiind militar de profesie, pe unde numai nu i-a purtat destinul! Cât de armonios se încadrau ei doi în acest minunat cuvânt – „împreună”! Și după un an de singurătate îi pare uneori că Dina stă în camera de alături – citește din cărțile ei dragi, se pregătește de lecții pentru a doua zi, scrie un scenariu pentru apropiatele sărbători studențești sau întâlnirile cu prietenii și foștii colegi de școală… Nimeni nu se pricepea, dar nici nu reușea să-i adune așa cum o făcea Dina. Ea nu uita nici o zi de naștere sau altă dată semnificativă din viața foștilor profesori. Bărbatul n-o deranja în clipele ei de refugiu în camera vecină. Păstrează anturajul de acum un an, n-a clintit nici un obiect, nici o carte din camera cea mai mică, unde-i plăcea Dinei să se retragă în legănarea inspirației. Păstrează cărțile, căci lecturile erau relaxarea cea mai plăcută a soției sale. Lui îi plăcea să gătească la bucătărie, să cârpească vreo gaură apărută în ciorapii de care nu vroia să se despartă, să improvizeze vreo haină deosebită la mașina de cusut. Numai la copturi nu se amesteca, recunoscând prioritatea soției. Și-a respectat cuvântul dat când a luat-o de soție, ducând-o hăt departe într-o unitate militară din Georgia. Atunci i-a promis că o va lăsa să-și continue studiile, că nu o va ține la bucătărie. Ion, crescând într-o familie cu cinci băieţi şi două fete, era deprins de acasă cu orice lucru. De la vârsta fragedă de 17 ani a plecat de la părinți, la şcoala de aviaţie din Harkov, unde a trecut printr-o perioadă aspră a vieții. În familia sa domnea un cult al mamei, care niciodată nu da greș cu sfaturile ei. Ion și Dina au trecut prin multe încercări la începutul vieții de familie, dar, trăind în dragoste și bună înțelegere, după modelul părinților lor, nici nu-și dădeau seama că se confruntă cu greutăți.

Greul a venit acum, când Ion a rămas fără a doua jumătate a sufletului său. Pentru bărbați e mult mai greu decât pentru femei când rămân singuri. Mai ales, dacă nu pot plânge, dacă nu le vine ușor lacrima, acea mângâietoare lacrimă care aduce un pic de alinare, căci scrie și unul din cei mai suferinzi poeți, Radu Gyr: „Din lacrimi punem pod genunii,/ din lacrimi înviem mereu,/ și împletind din lacrimi funii,/ ne priponim de Dumnezeu”. 

Am și eu amintiri luminoase cu Didina Posteucă, ce-mi apar printr-un curcubeu de lacrimi. Una îmi vine dintr-o zi toridă de vară, anul 2018. Cu fratele ei, Mihai Iacob, la volan, am cutreierat ziua întreagă pe la vatra ei natală Becești, satul pe unde în trecut gospodarii nu încuiau porțile, nu puneau lacăt la ușile caselor. Dina mi-a arătat o mapă umflată cu materiale adunate, visa să scrie o monografie a locurilor natale. Revăd în fața ochilor încântătoarele peisaje rustice şi căsuţe de poveste, cu un veac sub streşinile gârbovite. Am trecut pe lângă şcoală, oprindu-ne în deal, la o poartă frumoasă de lemn. Am deschis-o, pomenindu-ne în curtea de lumină a unei mici mănăstiri, de curând înălţate, pe locul unde s-a aflat gospodăria Anei Zaeţ – sfânta Beceştilor. Oamenii bătrâni spun că această Ană a trăit şi a murit ca o sfântă. Ultimii ani a stat la Mănăstirea din Bănceni, unde şi-a dat sufletul Domnului. Nici n-a fost înmormântată ca toţi muritorii, îşi doarme somnul de veci într-un schit, aşa ca sfinţii. Însoțitoarea mea îmi povestea cu însuflețire cum bătrâna vatră întinereşte de Duminica Mare, când, din toate colţurile lumii, copiii satului vin la cuibul părintesc. De această sărbătoare împărătească a Pogorârii Sfântului Duh, toate drumurile copiilor născuţi la Beceşti duc spre cimitir, unde, chemaţi de cei vrednici de veşnica pomenire, se întâlneşte neam cu neam. Din această cauză, în toate fotografiile Dinei cu prieteni din tinereţe apar morminte şi cruci.

Didina Posteucă a fost așezată la loc de veșnică odihnă în cimitirul din Herța, lângă părinții ei, de care, împreună cu sora Vera și fratele Mihai, a avut grijă în anii lor de mare suferință. Deseori o purtau pașii, cu flori în mână și în suflet, pe la mormintele foștilor ei învățători de la Şcoala-internat de la Herța. Poate vor merge și învățăceii ei, măcar o dată pe an, la 7 noiembrie, la mormântul ei.

Maria TOACĂ