Se porneşte Pluguşorul la arat, mai ies la zburdat Căluţii şi Caprele, se mai cântă în această seară prin satele noastre „Mâine anul se-nnoieşte”… Şi mi-ar părea absurdă această cântare, după două săptămâni de la înnoirea anului, dacă n-am fi în pragul Naşterii lui Eminescu, prin care ne mai reţinem în datini, ne înnoim şi renaştem într-un singur nume – cel de popor român. Parcă aud cum ironizează vreun sceptic, asemenea celui care mi-a lăsat un comentariu caustic la o postare („25 de zile sacre la români”) pe pagina mea pe Facebook, referitoare la presupusele date de naştere a Poetului. Cică ar vrea să vadă „reacţia lui Eminescu la o aşa elogie sie, cu încrengături religioase”. Nu m-a deranjat deloc ironizarea sa. Or, cine n-ar vrea să vadă reacţia lui Eminescu la toate „bune şi nebune” câte s-au scris pe parcursul unui secol despre El şi câte ne trăsnesc prin cap să le spunem astăzi. Nu vreau să combat nici categorica afirmaţie a acelui „necunoscut” că Poetul „era ateu convins”, deşi se ştie că Mihai ca şi ceilalţi copii din familia Eminovici a fost crescut în spiritul tradiţiilor creştine. Puternic influenţat de pioşenia părinţilor, Poetul a preţuit Biserica şi credinţa strămoşească. Însă fiecare luăm din creaţia sa ceea ce ne defineşte, ne luminează sau ne întunecă sufletul, căci de aceea şi este Eminescu expresia infinitului din noi. Oamenii profund religioşi îl vor percepe ca Poet creştin, ateii îl vor vedea ateu… E imposibil să ne ridicăm mai sus de valoarea sa, să-l înţelegem în profunzime pe cel căruia i-a fost dat să fie deasupra deşertăciunilor acestei lumi. Ca să nu păşim strâmb, cel mai sigur drum este cel ce ne duce spre tărâmul poveştilor. Copii sau oameni în plină maturitate, ne este drag să le ascultăm sau să le povestim, prin ele văzându-ne aievea bunicii clipocind în serile geroase la gura sobei. „E mult de-atunci, Harieta, de când eram copii mici de tot şi ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate pe lumea asta… Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti…”, îi scria Mihai Eminescu devotatei sale surori, peste ani, când moşia de la Ipoteşti a fost vândută. Am fi mult mai săraci şi nici n-ar avea rost să ne reţinem în miracolul sărbătorilor de iarnă fără cea mai frumoasă poveste a românilor – basmul despre naşterea lui Mihai Eminescu, povestit de Geo Bogza. Deşi este bine cunoscut, cred că nu e de prisos să-l reamintim, dăruindu-l copiilor ca pe un scump cadou de Crăciun: „Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii, iar de multe ori erau izgoniţi. Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:”Oameni buni!” Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe: „Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!”.
Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe, şi i-au ospătat şi i-au pus să doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc. A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.
Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu:
– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.
– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.
– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.
Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu”.
Adormim cu acest basm în noaptea spre 15 ianuarie. Şi visăm că ne vedem sufletul, că suntem acel neam de oameni din care a răsărit Eminescu. Trezindu-ne în zorii zilei, de dimineaţă până în seară, dăm viaţă basmelor, simţirilor şi bucuriei de a fi români.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 