Oricât de nefaste-s timpurile, nu ne lăsăm martirii fără un cuvânt de pomenire
E mare jale în aceste zile în toată Ucraina, țara în care trăim. Dar la 1 aprilie suntem cu sufletul și inima la durerile noastre, care nu pot să rămână numai în istorie, căci ele, suferințele, niciodată pentru românii de aici n-au fost numai „trecut”. Cu toate acestea, nu m-am gândit vreodată că voi merge la Fântâna Albă cu un război la timpul prezent în spate și în față. Oricât de multe am citi și am asculta mărturisirile celor trecuți prin focul și cenușa războiului, oricât de sensibili am fi la cele citite și auzite, nu vom înțelege cu adevărat ce înseamnă război. Nu vom înțelege că acest dezastru lovește și în morții din vechile morminte, ucide tot ce poate fi mai frumos în universul uman – visele. Visăm în aceste zile: să ni se împlinească visele de mai înainte, să umblăm pe unde ne dorește inima și ne cheamă dorurile. La Fântâna Albă ne cheamă durerile de ieri și cele de azi. Adunate la grămadă – durerea și suferința – se preface cu timpul în templu sfânt, așa cum este acel loc de la marginea pădurii.
Și cine dacă nu slujitorii altarului, cei care răspândesc printre oameni cuvântul lui Dumnezeu, au avut curaj să ne adune să-i pomenim, să ne cerem iertare de la ei, noi, generațiile care trăim și păcătuim astăzi! Au slujit sfânta liturghie pentru somnul lor liniștit și mântuirea noastră soborul de preoți în frunte cu protopopul de Hliboca, Ioan Gorda și protopopul de Storojineț, Vasile Covalciuc. Cu rugăciuni pentru izbânda dragostei creștine și a binelui, cu rugăciuni pentru pace în Ucraina și între toate popoarele de pe pământ, slujitorii altarelor ne-au unit în jurul credinței și speranței că la mari greutăți lumea se schimbă din rău în mai bine. Și dacă am ajuns să parcurgem și în condițiile de astăzi acest drum, să ne plecăm frunțile și să cântăm în cor cu soborul preoțesc „Veșnica lor pomenire”, o datorăm Consulului General al României la Cernăuți, dnei Irina Loredana Stănculescu. A zis acum, ca și anul trecut, când eram constrânși de restricțiile pandemiei, că nimic nu ne poate opri să aprindem o lumânare, să aducem o floare la mormintele martirilor neamului. Împreună cu funcționarul consular Florin Stan și soția sa, dna Viorica, Excelența sa a depus coroana tricoloră la monumentul înălțat în memoria românilor cu dor de țară și de libertate.
Atunci când au căzut secerați de mitralierele sovietice, numai gropile li s-a săpat. Cruce nu li s-a pus, nici clopotele nu s-au tras la moartea lor. Au rămas de datoria urmașilor – și crucile, și rugăciunile, și tragerea clopotelor… Acolo unde i-au ajuns gloanțele și i-a primit pământul, nu se puneau cruci la morminte. Și clopotele bisericilor noastre amuțiseră de câtă nedreptate suferea marginea asta de țară. Și oamenii nu mai aveau lacrimi să-și plângă morții, să-i strângă din pădure și să-i aducă în cimitirele din satele lor. Era un pericol de moarte să recunoști atunci că ai pe cineva din familie omorât în pădurea de la Fântâna Albă sau prin alte părți de-a lungul frontierei. Căci, după cum am mai scris, dacă ar fi fost înmormântaţi creştineşte, acolo unde și-au găsit sfârşitul, zona de frontieră s-ar fi transformat într-un mare cimitir. Şi dacă e să credem în povestea căderii de stele la moartea unui om, n-am mai vedea cer înstelat în miezul nopţilor. Toate stelele ar lumina din mormintele românilor noştri. De aceea și vin la locul măcelului din pădurea Varniței oamenii din satele învecinate, bătrâni și tineri cu copii de mână. Vin să-și pomenească morții fără de morminte, după obiceiul creștinesc – cu un colăcel, cu sarmale fierbinți, cum au avut grijă și în aceste timpuri grele gospodinele din Cupca, din satele comunei Camenca, îndemnate de primarul Vasili Zagariuk.
Au bătut a jale la 1 aprilie clopotele și la Mănăstirea Putna. Pentru cei care au uitat sau nu știu, amintesc că în 10 mai 2011, Parlamentul României a votat Legea nr. 68 pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a memoriei românilor-victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, foametei și altor forme de represiuni, organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ținutul Herța și întreaga Basarabie. Dar înainte de această Lege, la 1 aprilie 2011, la Mănăstirea Putna a fost ridicată o Troiță în memoria acestei date tragice. La 2 iulie 2018, la Sfânta ctitorie a lui Ștefan cel Mare s-a sfințit Portalul Memorial „Golgota Neamului – Fântâna Albă”, instalat pe locul acestei Troițe. Acesta cuprinde o poartă monumentală, o troiță de piatră, inscripții cu numele satelor de unde au pornit spre România victimele masacrului, dar și o fântână, care amintește de localitatea Fântâna Albă, de memoria mereu vie și dragostea Putnei necontenit curgătoare spre noi.
Să nu spunem niciodată „istoria se repetă”, evocând tragedia românească de la Fântâna Albă
S-ar părea că tot ce a fost în trecutul nostru n-are asemănare prin amploarea nenorocirilor, tragismului zilelor ce le trăim acum în Ucraina, prin pericolul ce atârnă asupra planetei întregi. Mai ales că cei care au suferit, au supraviețuit nenorocirile din trecut nu mai sunt ca să ne transmită lacrimile calvarului lor. Iar ceea ce am auzit, am citit, chiar dacă emoționează și afectează, nu pot să aibă impactul ororilor unui război în care ne-am pomenit astăzi, noi, oameni deprinși să trăim în confort, să avem frigiderele pline, să ne facem viața ușoară fără mari eforturi, apăsând pe un buton sau altul. Și, totuși, de ce mă trec fiorii, când se apropie 1 aprilie?! De ce mă răscolește și-mi străpunge dureros memoria, moartea a câtorva sute de oameni, când în fiecare zi astăzi mor mult mai mulți răpuși de gloanțe? Zic „a câtorva sute”, căci încă nu cunoaștem tot adevărul, și, scriind „zece mii, șase sau câteva mii” nu facem să fie tragedia mai profundă, mai de luat în seamă de posteritate.
Trebuie să înțelegem, să conștientizăm că în această istorie a martirajului românesc nu se impune numărul morților. Sunt cu totul altceva, aceste două cazuri unice în istoria românilor de pe meleagurile noastre și din Țară – coloana de români pornită de la Mahala spre Lunca să treacă Prutul în România, și cea formată la Suceveni, după sfânta liturghie, pornită spre pădurea Varniței să treacă frontiera. De ce sunt atât de unice și nu pot fi comparate cu niciunele altele din timpurile trecute, din zilele noastre? Nu sunt specialist în istorie, o spun ca persoană care am cunoscut oameni scăpați din acel măcel pentru că au avut mai mult noroc, au fost cu un pas mai în urmă de moarte. Nu v-ați întrebat vreodată de ce fugeau în principal românii din teritoriile ocupate, când știm bine că Bucovina era o zonă multietnică? Să ne amintim și faptul că atunci, la începutul anului 1941 nu era război pe teritoriul de unde evadau românii. Nu li se aruncau bombe în cap, nu treceau tancuri pe drumuri. De rău, de bine, oamenii aveau căsuțele lor, găseau niște vreascuri, niște bețe de răsărită să aprindă focul pentru o mămăligă. Mai aveau rezerve de pâine, bine ascunse de ochii noii puteri. Încă nu începuseră deportările în masă, nici colectivizarea ogoarelor țărănești. Mă refer la oameni simpli de la țară, căci marii proprietari, boierii se refugiaseră mai înainte, cu o parte mai mare sau mai mică a bunurilor lor. Românii de pe Valea Siretului, cei din Mahala și satele megieșe au plecat fără bagaje, fără parale în pungă, doar cu o icoană în mână, cu un copilaș în brațe, cu o felie de mălai în traistă… Nu aveau nimic la ei, cei uciși la Lunca și Fântâna Albă – nici măcar haine de schimb. Și nimeni nu-i aștepta dincolo cu brațele deschise a îmbrățișare. Mărturiile înregistrate de la supravieţuitorii pe care am avut prilejul să-i cunosc şi să-i întâlnesc pe parcursul mai multor ani la locul masacrului de la Fântâna Albă şi în alte părţi dovedesc că românii de atunci aveau o mare dragoste de Țară. Dacă îi mânau numai sentimente de frică, cum s-ar explica faptul că mulţi dintre cei ce-au reuşit printr-o mare minune să fugă de urmărirea călăilor n-au renunţat nici după sângeroasa răfuială la intenţia de a trece frontiera?
Cu flori roșii-galbene-albastre în mână și steagul tricolor în suflet
Știam că va apărea această nedumerire: „De ce n-a fluturat nici un Tricolor la comemorarea românilor martirizați la 1 aprilie 1941 în pădurea Varniței de lângă Fântâna Albă?”. Mă întreabă o doamnă (foarte delicat și cu rugămintea să nu mă supăr) în comentariul la postarea pe Facebook despre derularea acestei manifestări: „De ce la acel monument al românilor bucovineni nu este și steagul României, că doar români au murit acolo?… Nu trebuie să renunțați la toate însemnele, mai ales acum se mai poate cere îndreptarea unor abuzuri față de dumneavoastră…”. Nu renunțăm, nici nu ni se interzice să ieșim cu simbolul nostru național, Tricolorul, la asemenea manifestări. Niciodată până acum nu s-a întâmplat să nu fie arborat și Tricolorul alături de Drapelul de stat al Ucrainei la mitingurile de doliu și slujbele de pomenire a martirilor de la Fântâna Albă. Dar să nu uităm prin ce trecem noi acum. În ajunul acestei zile noaptea de câteva ori a sunat alarma, dimineață, de asemenea, n-am avut liniște. E stare de război, orice manifestări de masă nu sunt binevenite. Anul acesta am mers neorganizat la Fântâna Albă, în pofida situației critice. Nu e simplu de ajuns de la Cernăuți până în pădurea Varniței, numai datorită Consulatului General al României am reușit anul acesta să fim câțiva români alături de soborul de preoți și români din satele apropiate. N-am uitat de Tricolor, și chiar dacă nu l-am luat de acasă l-am avut în culorile florilor, ne-a fluturat în suflet.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 