NU ERA NICI o sărbătoare în acea zi, nici nu așteptam ceva deosebit. Dar mi-a venit pe neașteptate bucuria unei sărbători. Pe la apus de soare am primit câteva imagini din Botoșani, de la doamna Elena Condrei, fără a fi însoțite de cuvinte. Dar am înțeles imediat despre ce e vorba. Deși e scriitoare, doamna Teilor de Aur și de Argint (sunt premiile „Mihai Eminescu” instituite cu vreo două decenii în urmă de Elena Condrei), este înainte de toate un om al faptei. Pe la Anul Nou mi-a mărturisit despre un vis ce-l purta în inimă și care acum i s-a împlinit. S-a înfăptuit la Botoșani încă o frumoasă lucrare pentru Eminescu, dar mai mult pentru românii de astăzi, care se țin de reperele lăsate de marele poet. La 8 iunie, la Botoșani, în cimitirul Eternitatea, a fost sfințit un monument funerar, înălțat în memoria Harietei Eminescu, îndreptându-se astfel o mare nedreptate față de sora poetului. Oamenii de bine, cei cu inițiativa, Elena Condrei, președintele Societății Culturale Geea, și Dorel Mihai Gaftoneanu, președintele Societății Culturale Steaua Nordului, i-au scris pe monument numele așa cum și-a dorit Harieta să i se scrie pe cruce – „Eminescu”, și cum a rămas să-i „poarte secolele numele din gură-n gură” fratelui ei, de care a fost strâns atașată, având grijă în cele mai cumplite momente. Destinul nefericit a urmărit-o pe Harieta și după moarte. Știm că a murit în mare sărăcie, uitată de toți, că a fost dusă la cimitir într-o birjă cu un cal al lui Cristea N. Suceveanu din Botoșani… Uitată de toți a rămas și după moarte, mormântul ei pierzându-se cu timpul. Pentru altcineva s-a găsit casă veșnică pe acel loc. Nefericita soră a lui Eminescu, infirmă din copilărie, care se târa pe brânci să-i aline suferințele, având convingerea că trebuie să-l protejeze. Dădea ultimul bănuț pentru tratarea fratelui bolnav, a murit în același an, 1889, la câteva luni după iubitul ei frate. Dar, se vede că și Eminescu o iubea mult, dacă a venit la ea când i-a fost cel mai greu. Cu o diferență de patru ani între ei, au copilărit împreună. „E mult de-atunci, Harieta, de când eram copii mici de tot și ne spuneau moșnegii povești. Povești sunt toate pe lumea asta…”, îi scria Poetul după moartea tatălui lor.
Abia acum s-au găsit oameni, ca scriitorul Dorel Gaftoneanu, care a căutat documente prin arhive și a descoperit locul unde a fost mormântul Harietei. Dar fiindcă astăzi mormântul nu mai este, a apărut ideea unui „edificiu memorial”, grupul de inițiativă obținând un mic loc lângă biserica din cimitirul Eternitatea. „Să aibă lumea unde veni să aprindă o lumânare, s-o pomenească pe Harieta. E și un loc care îi va aduna pe iubitorii operei eminesciene”, spune doamna Elena Condrei.
Astă iarnă, când a ales și a obținut acest loc, nu știa că cei trei arbori din apropiere sunt tei. Cu atât mai mare i-a fost bucuria în ziua sfințirii monumentului, atunci când a văzut miracolul cu teii înfloriți. Doamna Elena Condrei e convinsă că locul a fost ales de Harieta și de Eminescu. S-a bucurat să vadă lume multă la inaugurarea și sfințirea monumentului, slujba de pomenire fiind oficiată de protopopul Petru Fercal, pr. Cristian Buharciuc și parohul Bisericii Sf. Constantin și Elena, părintele Vasile Burlacu. Pe placa de marmură este desenat chipul Harietei , iar mai jos sunt înscrise cuvintele lui Eminescu despre sora sa: „Un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon și cu o înțelepciune naturală cum rar se află”. Despre deșteptăciunea naturală a Harietei Eminovici a scris și George Călinescu. Pe monument sunt înscrise și numele persoanelor care au susținut material acest demers de suflet. Ceremonia inaugurării monumentului a finalizat cu un parastas pentru toată familia Eminescu. Fericită-i doamna Elena Condrei de a-și trăi aievea visul!
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 