Minuni dulci-amare din trăistuțele Vioricăi Burega (de-a lui Perjan) din Mahala
Nu numai în aceste zile cât îmi sunt încă proaspete amintirile, dar încă mult timp voi scoate fascinante povești din trăistuțele țesute de Viorica Burega din Mahala la vârsta-i venerabilă de nouăzeci și ceva de ani. Sunt povești de viață trăită în muncă și dragoste cu Niculuță, bărbatul care numai o singură dată n-a ascultat de vorba ei: acum 14 ani, când s-a lăsat răpit de moarte, nevastă-sa rămânând să-și țese mai departe destinul.
L-a avut până i l-a luat moartea pe Niculuță, sprijinul ei de nădejde, bărbatul cu care a împărțit dulcele și amarul timp de 60 de ani. L-a avut pe Ionel, mezinul, plecat și el prea repede în Împărăția Cerului. Acum, dacă i-a dat Dumnezeu să trăiască atâția ani, că nici nu-i vine să creadă, se simte singură pe pământ. Intră feciorul Dumitru, ce-și are casa peste gard, vine fiica Ștefania, își vede nepoții cu copilașii lor de mână, dar parcă n-o mai bucură nici strănepoții, nici cățelul ce-i sare vesel în prag, hârjonindu-i-se ștrengărește pe la picioare. Numai când stă la războiul de țesut inima îi bate a bucurie. Războiul de țesut i-a fost și-i este parte din casă, din inimă, ca cel mai drag membru al familiei – mamă și tată, soț și copii. De fapt, nu „război”, ci „stativele”, căci așa i se spune la noi, în Bucovina, ca, de altfel, și prin părțile Mureșului din România. Se vede că, trecuți prin dezastrele istoriei, oamenii locului întotdeauna s-au ferit de acest cuvânt – „război”, ducă-se pe pustii.
Poți să trăiești câteva sute de ani, să treci prin formidabile întâmplări, că totu-i degeaba, dacă nu te pricepi să-ți povestești viața. Vioricăi Burega, dar mai cunoscută la Mahala ca „din neamul Perjenilor” i-a dat Dumnezeu acest dar: să-și amintească, să nu uite nimic, să-și povestească drumul parcurs până acum de-a fir-a-păr, cu har și umor. Are ce povesti, pentru că i-a dat Dumnezeu viață lungă. Dacă o lași în voia ei, poate vorbi o bucată bună de zi numai despre vreo întâmplare. Atât doar că nu prea are cine s-o asculte. Nu mai este nimeni pe aproape de seama ei, iar cei tineri, când n-au ce face, stau cu telefoanele în mână. Viorica nici nu se leagă de nepoți cu amintirile ei, înțelegând că chiar dacă ar muri mama telefoanelor, ce interes au ei să asculte poveștile unei babe?
Eu le-am ascultat cu mult drag, recunoscătoare fiind Elenei Nandriș pentru că m-a adus la casa unde răsună bătaia vatalelor și unde înflorește bucuria cunoscută mie în copilărie, fericirea clipelor când sulul urzitor se subțiază, iar cel învălitor se rotunjește. Noi am intrat în ziua când stativele își odihneau bătrânețile. Tocmai terminase de țesut baierele pentru teancul de traiste și trăistuțe, ce așteptau să fie date-n rând cu lumea, adică încheiate, cu baierele cusute la locul lor, numai bune de a fi purtate pe umeri de neveste, de fete mari, copile mici… Măcar atâta bucurie pentru meșteriță – această minune a revenirii la obiceiul de a purta traistă în loc de geantă.
De fapt, la Mahala traista întotdeauna a fost la ea acasă, nicicând n-a dispărut. Dar era purtată mai mult la biserică și de femei bătrâne. Acum tinerele în adidași de firmă și blugi găuriți, de parcă au stat zile întregi la cheremul șoarecilor în pod, cred că afișează modă nouă. Norocul mătușii țesătoare că are de lucru, nu atât pentru câștig, ci ca o mângâiere a sufletului. Nu judecă pe nimeni, umble cum vor, trăiască cum li-i voia, că i-a plăcut și ei în tinerețe să trăiască după bunul plac.
Era mai răcoros în acea dimineață, dar în casă se păstra căldura zilei trecute. Gazda s-a gătit într-o cămașă albă, cu urme de altițe, cusută-n găurele. Când am vrut s-o fotografiem a îmbrăcat pieptărașul, ”bundița”, cum i se zice la Mahala. Și-o roagă pe Elena Nandriș: „Stați cumătră, să-mi pun bundița, să nu mi se vadă ciolanele”. Am observat că i se adresează respectuos cu „dumneata”, deși Elena Nandriș, e din generația copiilor ei și ar putea să-i fie fiică. Nu e o deprindere din anii când doamna Nandriș lucra în școală sau era primărița comunei, căci și acum statutul ei impune formula de politețe. E ceva mult mai sincer și autentic, legat de datina și legile de viață ale măhălenilor. Cu mulți ani în urmă, soții Nandriș au fost nuni mari la nunta feciorului ei Dumitru, și de atunci mama finului îi poartă cinstea până la adânci bătrânețe.
Cu părerea de rău că n-am venit cu o zi-două mai degrabă, ca s-o prind în lucru, mi-am pus memoria la încercare, stând ca o școlăriță în fața profesoarei în ale țesutului și numind piesele componente ale ”stativelor” – vatală, spată și ițe, suveică, tălpici, sulul din spate cu slobozitor, sulul din față cu pochiheci sau borteancă, vergele și fuscei, țevi… O întreb pe meșteriță: „Astea două roticele pe care alunecă ața de la ițe, cum se numesc? La noi, la Boian, li se zicea „bucele”…”. „Și la noi tot așa”, îmi răspunde. „Dar asta e răşchitoare”, am zis încrezută, arătând la un obiect de lemn dosit între stative. „E vârtelniță”, mă corectează „profesoara”, gata să-mi scadă nota la examenul războiului de țesut.
Da, am încurcat-o un pic, ademenită și de povestea cu femeia cea leneșă, care n-avea chef să pună mâinile la treabă. Cică, s-a dus soțul la pădure să-i găsească un ram de copac pentru rășchitoare, iar ea s-a furișat prin desiș, strigând cu voce schimbată să n-o recunoască: „Cine face rășchitoare, acasă bărbatu-i moare!”. Viorica, penultima din cele șase fete ale lui Ion și Mariei Perjan numai leneșă n-a fost în viața ei. A învățat-o mamă-sa orice lucru de mână, dar și în câmp trebuia să muncească, familia având doar două perechi de brațe bărbătești – ”ale tătuței și fratelui Nicolae, cu doi ani mai mare”. ”Tătuța mi-a meșterit stativele de lemn, am lucrat la ele ascunse în pod, că veneau șefii satului în control”, își aminti la un moment mătușa Viorica.
„Cum? Nu era voie de țesut!”, ne-am mirat într-un glas, noi, musafirele. „Era voie numai dacă aveai patent și plăteai birul la stat”. Bărbatul ei se învârtea printre mai marii satului – a fost mult timp șef la brigada de tractoare, vreo patru ani primar. În casa lor intrau pe nepusă masă oaspeți de tot felul din șefia satului și din sfere mai înalte, de-aceea trebuia să-și ascundă mai bine decât alte gospodine îndeletnicirile de după miezul nopții. Căci, numai după ce venea de pe lanurile colhozului sau din cantina școlii (n-a lăsat sapa din mână nici cât bărbatul a condus primăria), când copiii erau spălați și hrăniți și liniștea cuprindea întreaga casă, începeau să bată vatalele. În pod, ascunse de ochii răuvoitorilor, era bine că nu le tulbura somnul celor dragi.
„Doamne, de asta aud prima dată”, mai să-și facă cruce, cumetrița-primărița Elena. N-am auzit nici eu despre țesutul în pod, dar altceva m-a impresionat. De la prima vedere mi-am dat seama că „războiul” Vioricăi nu e dintre cele obișnuite „de lemn, cum i l-a făcut tătuța Ion”. „Țeseam cătrințe, a intrat unul de-al lui Hostiuc, Țigănașu, cum îl numea satul. Stativele mele erau pe ducă. M-a rugat să-i țes o cătrință pentru fata lui și tot atunci a propus să-mi facă stative din fier, pentru sute de ani înainte. N-a luat un ban pe ele, dar nici eu pentru cătrință. Bun schimb am făcut atunci”, își aminti mătușica, neuitând după fiecare cuvânt să pomenească și de Niculuță, bun cu toată lumea. Numai ajutată de omenia lui, Viorica avea spor la orice lucru.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 