ECOUL UNEI POVEȘTI DE IUBIRE

Nu e povestea mea, și nici nu m-am gândit atunci când am fost implicată în întâmplarea ei că poate fi de iubire. Pornind la drum, mă ajungea din dulcele târg al Iașilor ecoul unei toamne de demult, din timpurile cozilor kilometrice la ușile magazinelor, când era o bucurie să faci rost (nu să cumperi) chiar și de cele mai banale lucruri de primă necesitate. Nu știu cum și prin ce minune m-am ales cu un ceas de mână mecanic „Chaika”, cu brățară metalică aurie. Deși făcea parte din categoria marilor deficite și-mi plăcea să mă uit la el chiar și atunci când nu mă interesa ora exactă, nu-l purtam ca pe o rară bijuterie. Până în ziua când prima oară mi-am zis că sunt român adevărat, luând în serios vorba că nu e român cel care n-a fost măcar o dată la Iași. Ajunsesem în capitala Moldovei cu un grup turistic din Cernăuți, care avea cu totul alte interese decât să se plimbe prin  frumusețea orașului. Era miez de toamnă, ca și în aceste zile, dar cu soare mai mângâietor, cu adieri mai blânde, o adevărată vară indiană. M-am desprins de grup, rătăcind singură pe străzile Iașilor. Purtam o bluză subțire cu mâneca scurtă și ceasul meu strălucea triumfător, atrăgând privirile. Ochii mei căutau drumul spre Copou, nu vedeau decât clădiri și monumente. Aveam câteva ore numai ale mele, mă uitam din când în când la ceas ca să ajung la timp la locul fixat de însoțitorul grupului. Ca să găsesc Universitatea și alte obiective cunoscute până atunci numai din cărți, întrebam de trecători încotro să țin calea. Un bărbat s-a oferit amabil să mă însoțească, iar după câteva minute, aflând de unde vin, și-a divulgat interesul. „Vindeți-mi ceasul”, mi-a spus fără să mă întrebe, ca-n povestea cu pupăza lui Creangă, dacă e de vânzare. „Vă dau cât doriți, cereți orice preț”, m-a implorat cu atâta insistență de parcă-i depindea viața de ceasul meu.

„La ce vă trebuie? Poate se oprește până ajungeți acasă…”, încercai să opun rezistență. „De asta nu aveți grijă. Vă rog… Mă uit cât de frumos stă pe mâna voastră și văd, mi-l imaginez pe mâna soției mele”, mă liniști bărbatul. „Și eu cum mă descurc pe aici, fără să știu cât e ora?”, mă apărai, decisă să nu cedez. „Uitați-vă la turnul de sus, ceasul se vede de departe”, mă sfătui darnicul cumpărător. Ne aflam lângă Palatul Culturii – răpitoare, amețitoare splendoare. Dar și vorbele dulci ale bărbatului, visul de a-i face o surpriză soției sale mă năuci. Nu mai țin minte cât am cerut, câți lei mi-a dat… N-am mai găsit alt ceas mecanic să-l port cu plăcerea celui vândut, însă nici rău nu mi-a părut, gândindu-mă că a făcut pe cineva fericit. Multe ceasuri am aruncat în uitare, numai această poveste, ce mi se pare acum de iubire, revine cu parfumul toamnei, când mă pornesc spre Iași.

PRIN IAȘUL SFINTEI VINERI, LA NEAMURILE DE ODINIOARĂ ȘI DE ASTĂZI

În ajunul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, cinstite la 27 octombrie de creștinii ortodocși ce ţin de stilul vechi al calendarului bisericesc, mă regăsesc în bucuria momentelor de acum două săptămâni la Iași. Capitala Moldovei istorice (Iașul sau Iașii, cum se scria pe vremea lui Vasile Alecsandri) este minunată în orice anotimp. Dar e un mare noroc să te afli la Iași chiar de ziua Cuvioasei Parascheva, protectoarea Moldovei, numită în popor și Sfânta Vineri. E miez de toamnă, când încă nu sunt atinse de argintul brumei crizantemele, dar nici trandafirii, nici alte flori mai gingașe, ce dantelează parcurile, scuarurile, trotuarele… N-am mai văzut nicăieri în alt oraș atâta floare, mărturie a dragostei ieșenilor pentru orașul natal, dar și a grijii din partea autorităților de a le face oamenilor viața mai frumoasă. Plutesc în văzduh arome de tămâie și oamenii poartă în priviri crâmpeie din sfințenia cerului.

Ne-am bucurat împreună cu doamna Elena Nandriș, vicepreședinte al Societății „Grigore Nandriș” din comuna Mahala, de această mare sărbătoare, datorită invitației din partea Fundației EuroEd la conferința dedicată proiectului „Reducerea amprentei ecologice prin conștientizare”. Răbdarea de a sta vreo patru ore la coada de mașini în Vama „Porubne” ne-a fost compensată de amabilitatea noilor prieteni ieșeni – soții Ștefan și Anca Colibaba (fondatoarea Şcolii gimnaziale private EuroEd), domnul de la asociația Rotary Lucian Luca, tinerii profesori de la Şcoala gimnazială privată EuroEd – directoarele Ramona Cîrsmari, Loredana Dănăilă, Carmen Antonița, dar mai ales de minunații copii instruiți în această instituție.

Numai pe Lucian Luca, amabilul domn care a adus la Mahala o substanțială donație de produse alimentare din partea Fundației EuroEd, Elena Nandriș îl văzuse în realitate. Pe ceilalți prieteni ai românilor din Mahala îi cunoștea doar virtual, cu dna Anca Colibaba vorbind de câteva ori la telefon. Să ne ierte Sfânta Parascheva că, a doua zi după conferință, n-am stat în rândul de peste trei kilometri ai celor circa 300 mii de pelerini sosiți la hramul Ei, dar am umblat prin locuri ocrotite de Cuvioasa, locuri emblematice pentru românii din nordul Bucovinei. Dar mai întâi se cuvin câteva rânduri despre această conferință, dedicată prezentării unui proiect european de educație ecologică a tinerei generații, la care eram așteptate și din cauza reținerii noastre s-a prelungit peste programul stabilit. Deși am ajuns la spartul târgului, Elena Nandriș a reușit să vorbească în fața participanților despre ecologia sufletelor consătenilor ei, care au adăpostit aproape 2 mii de strămutați din zonele unde războiul declanșat de agresorii ruși face ravagii, precum și despre trecutul tragic al românilor din Mahala. Mulțumind pentru ajutorul primit din partea ieșenilor, i-a asigurat că donațiile lor ajung acolo unde e mai mare durere și nevoie, la oamenii cei mai nevoiași.

Ziua a doua ne-a adus deosebita plăcere de a-i cunoaște pe educatorii, profesorii și elevii școlii – de la grădiniță, ciclul primar și până la gimnaziști. În clasa a treia, la lecția doamnei Loredana Dănăilă, copiii ne-au povestit că au o colegă, Valeria (îi place s-o numească Lera) din Ucraina (era la ora online la acel moment). Am aflat că Lera scrie frumos, că e foarte bună la matematică și se înțeleg cu ea în „limba pisicilor”, jucându-se. Și în celelalte clase, pe unde nu ne-am reținut mult ca să nu întrerupem lecția, copiii ne-au spus că împreună cu părinții au ajutat refugiați din Ucraina, contribuind și la ajutorul trimis la Mahala. Dacă ar conduce acești copii lumea, n-ar mai fi ură între popoare și războaie pe pământ, m-am gândit la despărțirea de ei, același gând urmărindu-mă și mai departe.

Nu ne lăsa inima să ne despărțim de acești copii buni și cuminți, însă vroiam să ne oprim la mai multe locuri istorice prin oraș. Și domnul Ștefan Colibaba, eruditul nostru însoțitor, care știe totul despre Iașul SFINTEI VINERI, ardea de nerăbdare să intre pe post de ghid. Am început sentimentala cutreierare de la Teiul lui Eminescu din Copou. De la Eminescu, la cine altcineva să mergem, decât la Creangă, în Țicău?! N-am putut intra în celebra bojdeucă, găsind-o în toiul reconstrucției, dar ne-au permis lucrătorii de acolo să pășim pe teritoriu. Astfel, ne-am ales măcar cu bucuria de a călca pe acel tărâm de basm. De la Țicău, domnul Ștefan ne-a îndreptat pe strada Sărăriei la Târgul Cucu, ca să ajungem tot la întâlnirea cu poznașul povestitor, la Mănăstirea Golia, unde, înainte de a deveni scriitor, Ion Creangă a fost diacon, între anii 1866-1872. Cică a fost alungat din diaconie, pentru că trăgea cu praștia în ciori, a ținut să ne înveselească ghidul nostru. Trecând la lucruri mai serioase, ne-a povestit că mănăstirea a fost ctitorită de logofătul Goliu, ca să i se ierte un păcat al trădării față de domnitorul Dimitrie Cantemir.

Cu gândul la mari trădări din negura trecutului ne-am oprit și la Biserica Sf. Spiridon din curtea spitalului cu același nume. În pridvorul bisericii a fost înmormântat trupul Domnitorului Grigore Ghica, decapitat de otomani pentru că s-a împotrivit ocupației celei mai frumoase părți din teritoriul Țării Moldovei, numite de austrieci Bucovina. În acea zi ne mai rămase să aprindem o lumânare în fapt de seară la Biserica lui Miron Barnovschi, domnitorul martirizat de turci înainte de sfinții Brâncoveni, important pentru noi că s-a născut aproape de Cernăuți, în satul Toporăuți, o localitate pur românească pe timpul domnitorului decapitat pentru credință și devotament poporului său. Apoi s-a lăsat înserarea, o seară minunată printre mulțimea de oameni ce se revărsa dinspre Catedrala Mitropolitană a Sfintei Parascheva.

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s