PRIN CERNĂUȚI, CU UN OASPETE CARE ȘTIE SĂ DĂRUIASCĂ BUCURII

Multe leacuri are Dumnezeu pentru întristare și deznădejde! Ne trimite de unde nu așteptăm raze de lumină și mângâiere. Se întâmplă întocmai cum mi-a spus domnul Mircea: „Nu căuta bucurii, bucuriile vin singure, la fel cum și frumosul vine dacă meriți să-l ai”. Nu știu pentru ce merite mi-au venit împreună, bucuria de mână cu frumosul, dar nu-mi amintesc să mai fi umblat anul acesta prin Cernăuți cu atâta bună dispoziție. Mai întâi m-a trezit dis-de-dimineață sunetul de la Vasile Botă din Boian, un optimist fără pereche, semănător de voie bună. Era nerăbdător să-mi povestească că, în sfârșit, a fost la verișoara Alexandra din Sovata și s-a întors cu bine după drumul lung prin România, iar acum așteaptă el oaspeți – pe un poet de la Cluj-Napoca, dornic să vadă Boianul. „Poate sta cât dorește la mine, dar vreau să-l port și prin Cernăuți”, m-a anunțat, interesându-se dacă-s disponibilă să-i însoțesc prin locurile dragi românilor.

„Cu mare plăcere”, i-am răspuns, puțin îngrijorată de vârsta înaintată a poetului. Or, auzind că oaspetele său are 93 de ani, mi s-a părut destul de riscant să pornească singur la drum. A doua zi, Vasile Botă mă sună să mă liniștească: „Fii pe pace, am încurcat-o eu, are numai 83 de ani”. Greșise și a doua oară… Pusă la încercare să-i ghicesc vârsta, am ajuns cu domnul Mircea la cei 84 de ani ai săi.

Însă pot să mă laud că m-am plimbat prin Cernăuți o bună jumătate de zi cu un bărbat foarte tânăr. Am simțit tinerețea poetului Ioan Mircea Corpodean nu doar după ce m-am reținut în cea de-a 16-a carte a sa cu versuri de dragoste, „Întâlnire cu fericirea”, ci în pașii sprinteni, în interesul de a fotografia tot ce-i ieșea frumos în cale, în refuzul de a-și mai trage sufletul pe o bancă… În câteva ore am preluat de la el un ocean de înțelepciune și vorbe bune, bunăoară că toți, buni sau răi, vom ajunge în rai, deoarece iadul nu există pentru oameni, ci numai pentru diavoli, că nu contează ce-ai fost, contează ceea ce ești și ce-ai să mai realizezi în viață…

Însă cel mai tare mi-a plăcut: „Am mai mulți bani decât îmi trebuie și decât pot cheltui” și „La mine toate zilele sunt bune”. Aceste de la urmă sunt cuvintele spuse ghidului de la Universitate, prof. Nicolae Costaș. După ce i-a povestit despre picturile Bisericii de acolo, Nicolae i-a dorit o zi bună, la care oaspetele i-a răspuns că nu există zile rele pentru el. M-a liniștit și pe mine când începuse să sune sirena: „Să nu te temi, la Cernăuți nu va ajunge nici o rachetă”. L-am iscodit de unde știe. „De la Dumnezeu. Nu e glumă, e lucru verificat: tot ce gândesc și cred eu se întâmplă, pentru că gândesc pozitiv și numai la lucruri bune”, a fost răspunsul.

La Palatul Național, numai bine am dat de Vasile Bâcu, președintele Societății „Mihai Eminescu”. Ambii poeți și buni de glume, au făcut schimb de cărți și de săgeți umoristice. Cu doamna acad. Alexandrina Cernov au discutat mai serios, iar pe Natalia Proțiuc a pus-o la încercare să-i ghicească vârsta. Trecând pe strada Eminescu, s-a regăsit într-o plimbare de-acum treisprezece ani, când a fost prima dată la Cernăuți. Numai la Palatul Național n-a recunoscut nimic, deși își amintea bine că a intrat și pe acolo. Oricât de bună-i este memoria, nu avea cum să-și amintească după reconstrucția și amenajarea din 2021. I-am făcut câteva poze, ca să nu uite drumul când va mai veni pe la noi. Le-a cercetat critic, reproșându-mi că vorbesc mai bine decât fotografiez. Mi-am cerut voie să le postez pe Facebook, la care mi-a destăinuit că are și el pagină, dar îi zice așa cum se scrie Face-book, pentru că primarul Clujului e Boc și tot ce se întâmplă prin oraș ține de „Boc!”.

Printre alte glume s-a strecurat și secretul despre cum și-a descoperit viitorul fizician (a fost cadru didactic la Universitatea Tehnică) talentul de scriitor. În adolescență a stat vreo două luni într-o tabără de odihnă. În fiecare seară le spunea colegilor câte o poveste, compusă de el. Dacă le scria pe hârtie, poate-l întrecea pe sfătosul bunic din Humulești. Apreciindu-i talentul, băieții îl rugau să le compună epistole de dragoste prietenelor de acasă. A ticluit vreo 50 de scrisori, pe care ei le copiau și le expediau iubitelor. Poate din acei ani vin versurile: „Aripile mele acum sunt degete/ ce scriu, ce cuprind/ bucuria mea că te-am întâlnit./ Fi-vor gânduri/ mereu și spre tine/ oriunde voi fi./ Dorit-am mereu/ flori să întâlnesc/ acum am întâlnit/ o minunată floare/ pe care o vreau/ o floare DE NU-MĂ UITA!”.

Se lăsa înserarea când am ieșit din restaurantul Kiev și Vasile Botă avea emoții că va pierde ultima cursă la Boian. „Mergem pe jos că nu-i la capătul lumii”, rosti, îmblânzit de păharul de vin roșu, de parcă ar fi scris o poezie, oaspetele nostru.

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s