O CEREM DE LA DUMNEZEU prin rugăciuni, ca buni creștini ne împărtășim cu fărâma de anafură, știind că acum mai mult de două mii de ani Iisus Mântuitorul, la cina cea de taină, a rupt o pâine și a spus: ”Mâncați, acesta este Trupul Meu”. Cuvântul de blândețe are mireasma pâinii coapte, am preluat de la monahia stavrofora Elena Simionovici, de la Voroneț, muzeograf și ghid al mănăstirii, cunoscută și ca scriitoare, membră a USR și președintă de onoare a Societății scriitorilor Bucovineni. M-am referit nu o dată la cugetările maicii Elena despre mireasma cuvintelor. Cred, însă, că lucrurile frumoase merită să fie repetate. Iată doar unul dintre acestea, întipărite, probabil, în inimile multora care au ascultat-o în scurtele-i vizite la Cernăuţi: „Singura noastră cale spre inimile oamenilor este Cuvântul… Cuvintele au şi mireasmă: cuvântul de rugăciune – mireasma busuiocului; cuvântul de blândeţe – mireasma pâinii coapte; cuvântul de dragoste – mireasma crinului alb; cuvântul de durere – mireasma pelinului; cuvântul de pace – mireasma trandafirului”.
Caut astăzi să mă apropii de gura unui cuptor rustic, ca să scot o pâine caldă-fierbinte, cu un cuvânt de blândețe în miezul ei. Am luat-o în ajutor pe doamna profesoară Maria Timcu de la Roșa. Locuiește într-un apartament la oraș. Sigur că n-are cuptor ca la țară, dar, crescând într-o casă țărănească de la Roșa-Stânca, rămânând toată viața aproape de rădăcinile neamului, nu mă îndoiesc că a stat lângă covata cu plămădeală, a împletit colaci cu mama și surorile în preajma sărbătorilor, deprinzând și de la aroma pâinii blândețea ce-i definește ființa. Și-a consacrat viață instruirii și educației copiilor românilor de la Roșa, începând din cel mai dur totalitarism sovietic și terminând în perioada instaurării democrației ucrainene. În ultimii ani a îndeplinit și funcția de director al ȘM nr.10 din această străveche suburbie cernăuțeană.
Nu putea să le spună elevilor deschis despre suferințele bunicilor și părinților lor sub stăpânirea sovietică, mai ales despre atrocitățile din primul an de ocupație și de după război, dar, în orice condiții Dumnezeu le luminează mintea celor care au credință, ajutându-le să găsească modalități de a semăna în sufletele tinere bobul de grâu roditor de bunătate și gânduri bune. Le vorbea elevilor despre prețul pâinii cu exemple din timpul foametei, îi învăța că e mare păcat să arunce felia de pâine sau, Doamne ferește, să dea cu piciorul în ea. ”Dacă nu vă place, dacă n-o puteți mânca, dați-o la un cățel, la o pisică…”, îi probozea cu blândețe profesoara, care știa de la părinți, de la rude și vecini ce înseamnă să duci dorul pâinii. E bine că trăim timpuri când hrana ajunge la toți, când cățeii sunt răsfățați ca și copiii și nu se repăd la bucățica de pâine. E rău, însă, că nu doar copiii și adolescenții, ci și mulți adulți habar n-au despre drumul spicului de grâu din câmp până la făina din covată, până la colacul de la gura cuptorului. La ce rost să mai răscolească trecutul sau să le plângă de jale sărmanilor care mor astăzi de foame? Celor din trecut demult le-au putrezit oasele, cei care îndură astăzi sunt departe de noi. Nu-i vedem, nu-i auzim. Așa crede și gândește omul sătul. Altfel trăiesc cei flămânzi de adevăr și cu setea de a cunoaște.
Profesoara Maria Timcu a adunat mărturii despre foametea din anii 1946-1947 de la supraviețuitorii de la Roșa. A citit despre acel calvar în cărți, editate de Societatea ”Golgota” a Românilor din Ucraina, de autori din Basarabia. S-a cutremurat de cele citite, dar și mai mult i-au rănit inima amintirile oamenilor de aproape, de la Țețina, Roșa-Stânca, de pe meleagul natal. Eufrosina Vitrescu, născută în 1929, în familia Cerchez, la Țețina, i-a povestit că tatăl ei, ca să-și salveze cei cinci copii de la moarte, a scos tabla de pe casă. A încărcat-o într-o căruță, a pornit pe podul de la Țețina spre Dracințî. A găsit acolo un gospodar mai avut, care i-a dat un sac de grâu și unul de porumb pe tabla pentru acoperișul unei case. Tot cu schimbul, în toamna lui 1946 și iarna lui 1947, ajungeau până la poalele pădurii de la Țețina înfometați din Basarabia, mai mult morți decât vii. Băteau la poartă, la ușă, cereau o gură de mâncare. Dădeau covoare și alte lucruri scumpe pentru ei pe un pumn de făină, un căuș de grăunțe. De la tatăl meu știu că multă lume din Boian luase drumul Galiției, ducând tot ce aveau bun prin casă, cu speranța să se întoarcă măcar cu câțiva cartofi la copiii muribunzi. Basarabenii, însă, sufereau mai mult, prin părțile lor, plus la fărădelegile autorităților sovietice, și seceta fiind mai devastatoare. Văzând că li se împuținează rezervele nedescoperite de tiranii comuniști, gospodarii de la Roșa se rețineau să le împartă cu nenorociții ce le băteau la poartă. Când se trezeau dimineața, găseau cadavre pe sub garduri. Eufrosina Vitrescu nu poate uita o femeie pe care părinții au primit-o să înnopteze la ei. Avea un copil micuț. Dimineața au găsit-o fără suflare, iar copilașul sugea la pieptul mamei moarte.
Eufrosina era cea mai mare la părinți. O ajuta pe mamă-sa să strângă lobodă, ieșise din iarna cumplită a anului 1947 și cu câteva kilograme de crupe. Le fierbea într-o oală mare să ajungă la cele șase suflete. Un frățior nu mai era în viață. Pământul încă nu le-a fost luat la colhoz. Dar ce folos dacă nu dădea roadă… Au pus în grădină primăvara niște coji de cartofi, care s-au făcut până-n toamnă cât nucile. Tot atunci începuse și așa-numita colectivizare. Un unchi de-al Eufrosinei, Mihai Cerchez a vrut să-și salveze pământul, înpărțindu-l la două fiice. Cineva l-a pârât și n-a mai avut parte de bunul său. A fost judecat pe 18 ani și dus într-un lagăr pe Volga. Tatăl Eufrosinei, cu pământ mai puțin, a încăsat 4 ani de pușcărie pentru nu se știe ce păcate.
Paraschiva Cerchez, cu 17 ani mai tânără decât Eufrosina, a gustat și ea din pâinea foametei. Mamă-sa a înmormântat trei copii în acei doi ani. Primeau pe cartelă câte o sută de grame de pâine. Ea fiind mai în putere mergea la oraș după cele câteva grame. Nu se putea stăpâni, în drum spre casă ciupea câte o fărâmitură, până nu rămânea nimic. O tristă poveste despre două fete foarte frumoase, găsite moarte sub pădure, a auzit doamna profesoară Maria Timcu de la eleva ei Cristina Irimescu, care la rândul ei o ține minte la la taică-su, iar acela de la bunicul. Așa se transmitea, se poartă și azi din gură în gură nenorocirea care a răpit atâtea vieți tinere. Fetele cele frumoase au murit pentru că s-au umflat de la iarbă verde. Nu aveau altceva cu ce să-și potolească foamea.
Am redat doar frânturi din mărturiile adunate de doamna Maria Timcu. Mai detaliat le-a înregistrat Vasile Rauț, președintele Societății ”Golgota” a Românilor din Ucraina, în procesul pregătirii unui film despre martirajul românesc prin înfometare.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 