În aceste cuvinte s-au întâlnit scriitorul Dumitru Covalciuc și profesoara universitară dr. Lora Bostan, două personalități ale neamului românesc din nordul Bucovinei, care au plecat subit dintre noi, lăsând un gol irecuperabil în viața noastră națională. S-ar părea că nu e nimic eroic/temerar în dorința ca neamul să fie unit pe vecie. Așa ar fi, dacă aceste cuvinte n-ar fi fost scrise în limba română, cu litere latine, de un adolescent. Și dacă n-ar fi fost scrise în anul 1965, iar acel adolescent n-ar fi fost de pe pământul înstrăinat al Bucovinei, elev la școala sovietică, în perioada când copiii românilor învățau în limba moldovenească și scriau cu caractere chirilice. Adolescentul de 17 ani, care visa în 1965 la unirea neamului, era Dumitru Covalciuc, viitorul publicist, scriitor, folclorist, istoric, editor de cărți, enciclopedist, plecat subit în veșnicie acum cinci ani, în prag de an nou. Și tot în preajma înnoirii timpului, doi consăteni ai regretatului Dumitru Covalciuc, poetul Vasile Bâcu, președintele Societății „Mihai Eminescu”, și istoricul Nicolae Bodnariuc, directorul Liceului din Oprișeni, ne-au adunat la un moment de pomenire, de nostalgice evocări, iar dacă ne referim la Dumitru Covalciuc – și de întâmplări nelipsite de haz, căci comemoratul nostru avea o fantezie formidabilă și un spirit umoristic mai rar întâlnit.
Dar mai întâi am trecut printr-un moment liturgic de purificare sufletească și iertare creștinească, oficiat de părintele Pavel, parohul Bisericii de la Horecea Urbană, suburbie unde Dumitru Covalciuc a locuit în tinerețe și i-a dedicat și una din primele sale cărți – „Stejarii Horecei”. Deși la majoritatea celor prezenți le-a fost foarte apropiat (coleg de redacție la „Zorile Bucovinei”, însoțitor și animator la toate evenimentele și manifestările de respirație națională), am avut revelația unor lucruri neștiute. Oricât am vorbi despre fostul nostru coleg, descoperim că încă nu știm totul. Bunăoară, Nicolae Bodnariuc a adus caiete și materiale din fondul „Dumitru Covalciuc”, înființat la Muzeul „Maximilian Hacman”. Ne-a arătat pagini scrise mărunt cu zeci de poezii, care merită să apară într-un volum pentru a-l cunoaște pe scriitorul Dumitru Covalciuc și în ipostaza de poet. Revelatorii au fost mărturiile lui Ciprian, fiul mai mic al comemoratului, care a avut grijă să nu dispară manuscrisele, lucrările editate, miile de cărți adunate pe parcursul vieții de laboriosul său tată. Or, Dumitru Covalciuc avea o ardoare și sete fenomenală de muncă – în arhive, pe teren, în biblioteci… Si tot ce aduna asiduu, meticulos, cu maximă responsabilitate, așternea pe hârtie, „ciocănea”, cum se exprima el, la mașina de scris. Cu trei zile înainte de a i se opri inima, am participat împreună la un salon de carte în or. Herța. Mai în glumă, mai în serios, Dumitru a rostit testamentar: „Când o să mor să-mi puneți în mormânt și mașina de scris”.
Să ne imaginăm numai cele aproape 8000 de pagini ale almanahului „Țara Fagilor”, despre care a vorbit prof. Octavian Voronca, sau refugiul în universul cărților, aprofundarea în trecut, căutarea adevărului prin vechi documente în limba germană – momente evocate de prof. dr. Ilie Popescu. Era omul care le reușea pe toate, paralel cu munca intelectuală, când mergea la Oprișeni la părinți, devenea țăranul devotat gliei, cel mai harnic de pe pământ. Despre firea sa gospodărească și grija de părinții bătrâni au amintit cei ce l-au cunoscut mai bine: consătenii Vasile Bâcu, Leon Nimigean, Constantin Aodăiță, dar și colegii de redacție, jurnaliștii Felicia Nichita-Toma, Maria Toacă-Andrieș. De fapt, toți din cei prezenți aveau o poveste, ceva deosebit de spus: redactorul-șef al „Monitorului Bucovinean”, Nicolae Șapcă, îi este recunoscător pentru că l-a inițiat în activitatea editorială (datorită lui Dumitru Covalciuc are la activ 70 titluri de carte), profesoara Elena Purici din Ostrița a dezvăluit că în casa familiei ei a fost constituită Societatea „Arboroasa”, reanimată de Dumitru Covalciuc, ca promotoare a idealurilor arborosenilor lui Ciprian Porumbescu, horeceanul Ion Găina și-a exprimat regretul că nu-l mai întâlnește pe cărările frumoasei suburbii cernăuțene. Despre cum au pornit împreună cu primele încercări în lumea magică a poeziei a vorbit Ilie Tomiuc. Eliza Selețki nu uită vizitele lui Dumitru Covalciuc la școala din Mahala, bucuria fiind deosebit de mare când îl aducea fostul director, Octavian Voronca, la lecțiile sale și elevii aveau prilej să scape de matematică.
Am spus și eu că dragii noștri dispăruți, Lora Bostan și Dumitru Covalciuc, s-au înălțat la ceruri la cumpăna dintre ani, în cântec de colinde, asemenea marelui povestitor Ion Creangă. Cu toate marile deosebiri, drumurile li s-au intersectat mereu, mai bine zis au pășit împreună pe calea propășirii și deșteptării naționale, Dumitru Covalciuc fiind unul dintre apropiații distinsului profesor și savant Grigore Bostan. Împreună au pus și bazele Societății „Mihai Eminescu”, toți trei ridicând zidul de apărare a limbii materne și ființei noastre naționale. La un an de la trecerea în eternitate, profesoara Lora Bostan este o prezență vie în comunitate, la Catedra de Filologie Română și Clasică, mai ales în inimile discipolilor. „Mi-a fost ca o mamă adevărată, un model de dăruire, responsabilitate și sincer patriotism”, a relevat lirico-melancolic în stilul regretatei îndrumătoare, tânăra dr. Diana Calancea, lector universitar. Exemplu de slujire culturii naționale este Lora Bostan pentru discipolul în universul literelor Nicolae Șapcă. Bune sfaturi a primit de la regretata profesoară Natalia-Camelia Proțiuc, care a venit cu melodia „Unii și alții”, ca un omagiu pentru doamna limbii române, neostenită apărătoare a valorilor umane.
Ne-am amintit doar fragmentar, căci ne-ar trebui zile întregi pentru a depăna toate poveștile ce ne leagă de oameni ca Lora Bostan și Dumitru Covalciuc. Ei fac parte din pleiada conaționalilor a căror moarte ne învață mai mult decât experiența a sute de vieți. După Eminescu, toți românii ar putea să-și adune rostul existenței trecătoare în atotcuprinzătorul fior: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…”. Dar asta e pentru cei care au învățat să trăiască, să lupte, să se ridice mai puternici după fiecare cădere. Nici Lorei Bostan, nici lui Dumitru Covalciuc nu le-a fost dat mai mult răgaz, ca să-și vadă toate lucrările începute și visele împlinite. Dar au făcut atât de multe lucruri de valoare, încât noi abia le putem cuprinde în cuvinte.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 