CA MĂRTURIE A GENOCIDULUI NEAMULUI ROMÂNESC DIN BUCOVINA STAU CRUCILE ALBE ÎN CIMITIRUL DIN MAHALA

Are Dumnezeu grijă și milă pentru durerile noastre. Trebuia să ningă în ajun, când se coceau colacii de pomenire, să troienească și a doua zi, să se aștearnă puritatea peste morminte în duminica de rugăciune la Mahala. Să fie tot pământul în veșminte dalbe, așa cum sunt Crucile Albe de pe Aleea Martirilor din cimitirul din Mahala – martore ale genocidului contra românilor din nordul Bucovinei. Și să auzim din morminte: „Noi pentru ce am pătimit, pentru ce am murit, pășind prin zăpadă, prin noroi spre un tărâm mai curat?”. Ca mărturie a genocidului neamului românesc din Bucovina stau crucile albe în cimitirul satului, împodobite cu panglici tricolore, cu crenguțe de brad, cu buchețele de flori. Sunt crucile pe mormintele fetelor și flăcăilor porniți să treacă Prutul în noaptea de 7 februarie 1941. În vara aceluiași an, măhălenii și-au adus martirii acasă, să-și doarmă liniștit somnul lângă neamul lor. I-au dezgropat din o groapă comună, pe care n-o luase apele învolburate ale Prutului și i-au adus la vatra străbună pe cei recunoscuți după hainele cu care ieșiseră din casă – cojoace, sumane, pieptărașe. Pe unii i-au găsit îmbrățișați, căci porniseră perechi îndrăgostite, miri și mirese ce visau să-și trăiască viața până la adânci bătrânețe împreună. Mai mult de o sută de consăteni, os din osul lor, sânge din sângele lor, odihnesc pe Aleea Martirilor, amintindu-le generațiilor de ieri și de astăzi de suferințe, de tributul plătit pentru a avea dreptul să se roage, să simtă și să vorbească românește.

Din neam în neam îi pomenesc în biserică și la crucile din cimitir păstorii duhovnicești ai satului. Același solemn și trist ritual a adunat și în duminica de 5 februarie oameni ai locului, uniți în jurul fruntașei comunei, fosta și mereu actuala primăriță Elena Nandriș, în comuniune cu Consulul General al României la Cernăuți, doamna Irina Loredana Stănculescu, cu membri ai societăților naționale românești din Cernăuți și prieteni de dincolo de hotare. Preotul Nicolae Moroz de la Biserica Sfânta Treime din centrul comunei a oficiat slujba de pomenire, a citit din Sfânta Evanghelie, corul bisericesc, condus de preoteasa Maria, a cântat pricesne de înălțare și veșnica pomenire a neamului sacrificat în Lunca Prutului. Această dată este aprofundată de doliu nu numai pentru oamenii satului, ci e o zi neagră în istoria românilor bucovineni, o zi care cheamă și adună într-o rugăciune comună compatrioți cu memoria trează. Înfruntând un drum nu ușor, au venit cu coroane tricolore de la Dorohoi prietenii Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța, întruniți în Asociația condusă de prof. dr. Vasile Adăscăliței, domnul profesor fiind însoțit de oameni înfrățiți cu românii din Mahala – Vali Hudești, Constantin Gologan, Ion Dumbravă, Dorel Lungu. A avut grijă în ajun Elena Nandriș să lege la fiecare cruce câte o crenguță de brad cu o panglică tricoloră, aceste modeste semne ale neuitării adunând mai multe flori – de la Patria-mamă România, depuse de Excelența Sa Irina Loredana Stănculescu, de oaspeții din Dorohoi (Vasile Adăscăliței și Constantin Gologan), de Vasile Rauț, președintele Societății „Golgota” a românilor din Ucraina, și Maria Andrieș, vicepreședinte. Toate împreună au conturat o inimă mare la Crucea-monument, înălțată pe Aleea Martirilor de gospodarul Dumitru Zagariciuc în noiembrie 2014, în memoria locuitorilor comunei Mahala, deportați în Siberia. Or, nici rudele celor omorâți la Lunca n-au scăpat de pedeapsă, fiind scoase din case și mânate la capătul lumii, cât mai departe în Siberia.

Tragedia de acum 82 de ani a fost evocată de profesoara de istorie Ana Gostiuc, care are grijă ca elevii ei să cunoască trecutul cu toate cele bune și rele, ca să aibă cine veni la aceste cruci și peste sute de ani. Doamna Consul General Irina Loredana Stănculescu a mulțumit românilor păstrători de memorie din Mahala pentru dragostea lor față de valorile naționale, pentru că-și cresc copiii în credință și respect față de trecut, exprimând speranța la pace, la un viitor demn de suferințele de ieri și de azi, apreciind puterea cu care românii de pe aceste meleaguri rezistă la grelele încercări. Mai ales acum, când istoria se repetă cu tot ce a fost mai tragic pentru oamenii pașnici, iubitori de neam și glia străbună. E de ajuns să invocăm tragediile de la Fântâna Albă şi Lunca, şi nu e nevoie de alte dovezi pentru a demonstra cât de vrednic în credință și cu câtă dragoste de Țară ne-a fost neamul la 1940-1941, în anii de după război. Despre aceste momente au vorbit la masa de pomenire de la Căminul cultural Ostrița-Mahala – profesorul Vasile Adăscăliței, poetul Vasile Bâcu, președintele Societății „Mihai Eminescu”, Vasile Rauț, președintele „Golgotei”, jurnalistele Felicia Nichita Toma și Carolina Jitaru, Elizaveta Selețki și Dumitru Zaidel, poeții satului Mahala. Elena Nandriș le-a mulțumit consătenilor pentru că-i sunt mereu aproape – lui badea Dumitru, lui badea Ghiță, lui badea Ilie, lui Ion Mitriuc, tuturor Elenelor (Zaidel și Firman) și Mariilor, care-i vin întotdeauna în ajutor, neuitând de măicuța sa, de-o seamă cu biserica din Cotul Ostriței: „Avem cu toții neamuri în cimitirul din Mahala, de aceea ne dorim să fim împreună cu români de pretutindeni în aceste zile. Dacă ne-am aduna numai măhălenii parcă ne-ar lipsi ceva, nu ne-ar intra bucățica de pâine în suflet. Suntem mai ai noștri când ne strângem mai mulți, de aproape și de departe”.

Au lipsit numai copiii, cei care dau suflet și viață căminului cultural și țin focul aprins la gura cuptorului în casa mare a Cotenilor. Elena Nandriș nu i-a chemat pe micii ei artiști, le-a spus că e mai bine pe o astfel de vreme să stea acasă și să asculte de la bunici lecția de istorie din trecutul tragic al măhălenilor. Totuși, parcă le auzeam cântarea jalnică a destinului generației sacrificate la 1940: „Trecem Prutul, apa-i mare, dorul ne duce-n spinare”. Românii noştri nu umblau înarmaţi prin păduri, nu dădeau foc la casele comuniştilor, nu omorau pe cei ce le batjocoreau pământul şi credinţa, ci porneau cu Dumnezeu și dorul în suflet să treacă hotarul. Urmașii lor, cei care i-au adus din malul Prutului acasă și-i pomenesc din neam în neam, își poartă cu vrednicie numele de român.

Maria TOACĂ

Fotografii de Valentin BARBAZAN

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s