Gazeta de Herța

Scriam cu 10 ani în urmă, la o comemorare asemănătoare cu cea de la 18 august 2026, că adunăm pic cu pic adevărul despre martirizarea lui Ilie Motrescu. Zic doar simbolic „o comemorare asemănătoare”, căci acea de acum zece ani s-a desfășurat în mijlocul colectivului și în clădirea „Zorilor Bucovinei” – ziarul la care poetul a lucrat doi ani până în vara lui 1969, când i s-a frânt tragic destinul. S-a aflat o perioadă atât de scurtă la „Zorile Bucovinei”, dar a lăsat urme adânci în amintirea și conștiința celor care l-au cunoscut, i-au fost aproape, au trăit cu el în aceeași cameră luată cu chirie, au visat în nopți cu lună, citind versuri sau punând lumea la cale până la răsărit de soare. Nu mai sunt în viață, au plecat rând pe rând aproape toți care știau ceva mai mult decât au putut să spună și ar fi avut curajul să facă lumină în taina morții sale. Dintre zoriștii care l-au cunoscut la comemorarea a 85 de ani de la naștere au fost Vladimir Cebotar, Gheorghe Isac și Aurica Broască. Însă, deși numai doi ani a fost legat de „Zorile Bucovinei”, nu se poate vorbi despre destinul poetului în afara acestui ziar și a colegilor/prietenilor care n-au fost în stare să-l apere sau poate, inconștient ori din rea voință, chiar i-au grăbit sfârșitul.

La Crasna, baștina sa, n-a mai rămas nimeni din familie. Cu toate acestea, candela memoriei lui Ilie Motrescu arde nu numai în muzeul de la Crasna și în cărțile editate în ultimele decenii, cele mai multe de scriitoarea prof. Eleonora Schipor, cronicarul familiei Motrescu. Numele poetului nu este uitat de continuatorii tradițiilor înrădăcinate de Nicolae Toma, redactorul-șef al „Zorilor Bucovinei”. Publicista Felicia Toma împreună cu prof. Eleonora Schipor, avându-le asociate „Dacia străbună” și SCLRB „Mihai Eminescu”, au invitat conaționalii cu dragoste de poezie și de adevăr la comemorarea poetului martir Ilie Motrescu.

Legende știm multe, căci ele dau sens înalt, eroizează evenimente și personalități. Toate personalitățile puternice, marcare de demnitate, intră cu trecerea timpului în legendă. Adevăr cunoaștem mai puțin, dar nici acel puțin despre care au vorbit Felicia Toma și Eleonora Schipor nu e bătut în cuie. Oricum, cazurile preluate de la zoristul Dumitru Covalciuc (un apropiat al familiei Motrescu) repovestite de Felicia Toma, auzite de mai mulți colegi ai scriitorului Dumitru Covalciuc, nu sunt aduse de vânt, ele își au și adevăr la temelie. Cert e că cei care l-au omorât în pădurea de la Crasna, apoi l-au aruncat în valurile Prutului, au fost numai executori, asasinarea tânărului poet fiind uneltită în cabinetele puterii.

Nu ştim dacă se vor limpezi vreodată apele, dacă din neagra lor învolburare va ieşi la suprafaţă adevărul – întreg şi curat despre Ilie Motrescu. A fost un tânăr frumos, cu mult har de la Dumnezeu, şi prea mult curaj ca să nu atragă asupra sa ura, invidia, aşa cum el însuşi vizionar mărturisea: „Pentru că mi-s falnic/ şi înalt ca uliul/ mă ţintesc vrăjmaşii/ şi mă cer pizmaşii./ Pentru că mi-i zborul/ neatins ca slava/ vânătorul pizmaş/ îşi încarcă ţeava”. A fost un om cu dor de înălţimi, dar i s-au tăiat aripile în înflorirea zborului, fiindu-i sortit să rămână un simbol al sacrificiilor şi destinului tragic al românilor din nordul Bucovinei, dar şi al demnităţii omului frumos, nesupus.

Despre demnitatea și curajul ce-l caracterizau, dar mai ales despre cunoștințele profunde și interesul față de literatura română, au vorbit cei care l-au cunoscut și care îl știu din mărturiile acestora, dar și din creația poetului. Or, toate versurile sale denotă un spirit nesupus, războinic, nesățios de libertate și pornit să lupte pe viață și pe moarte pentru a respira liber. Vladimir Cebotar, veteran al jurnalisticii românești din nordul Bucovinei, poartă în suflet imaginea acelor zile de groază când trupul mutilat al poetului a fost descoperit într-o groapă comună și adus acasă, unde a fost înmormântat ca un mire. Gheorghe Isac a evocat momente ce mărturisesc tăria de caracter a comemoratului conștient de propria valoare: „Era un om care nu suferea înfrângeri, chiar și la lucruri mici cum ar fi jocul de tenis. Eu fiind bine antrenat câștigam uneori, primind replica „Vezi că poate să-ți cadă racheta”. Era și înțelegător, deschis la durerea aproapelui. Odată aveam nevoie ca cineva să mă asculte, am stat câteva ore de vorbă, simțind că mi s-a luat piatra de pe inimă. Când făceam serviciul militar colegii de la „Zorile Bucovinei” îmi trimiteau scrisori de îmbărbătare. Pe toate le-am uitat, numai cuvintele lui Ilie Motrescu le țin minte. „Ține-te băț, că doar ești din Mahala”. Așa am învățat de la el demnitatea de român. Despre mândria neamului lui Ilie Motrescu și, în genere, a crăsnenilor a vorbit gazda Palatului Național, poetul Vasile Bâcu, relatând că edilii orașului îi lăsau în pace să-și facă de cap și să danseze Hora Unirii la festivalul Mălăncilor. Scriitorul Nicolae Șapcă, editorul plachetei „Cântare Carpaților”, a făcut o reîntoarcere în anul 1989 când a început să se vorbească deschis despre martirizarea lui Ilie Motrescu – un destin asemănător cu al poetului Nicolae Labiș. Cu informații despre cum erau persecutați cei care rosteau mai demult acest nume a intervenit Vasile Rauț, președintele Societății „Golgota” a românilor din Ucraina.

Ca persoană care am lucrat și am participat la manifestările de la „Zorile Bucovinei” m-am referit la o evocare a profesoarei de română Maria Popescu, sora poetului comemorat, pe care o reproduc din cele întipărite în memorie: „L-am întâlnit odată la Cernăuţi, în troleibuz, pe avocatul Karol Ianoş. Nu m-aş fi apropiat de el, dar ne-am pomenit faţă în faţă şi l-am întrebat dacă îşi aminteşte de Ilie Motrescu. Trecuse mulţi ani de la sfârşitul învăluit în taină al fratelui Ilie, tragedie despre care familia noastră consideră că acest avocat ştia multe. După expresia crispată a feţei am înţeles că m-a recunoscut şi că nu-i producea plăcere întâlnirea cu mine. „Aşa au fost timpurile, doamnă”, mi-a răspuns printre dinţi…”. Acest subiect a fost desfășurat de colegul nostru, jurnalistul Vasile Carlașciuc, care a confirmat implicarea avocatului Karol Ianoș în păstrarea secretelor despre sfârșitul tragic al poetului. Din cele povestite de nonagenarul Ionică Semeniuc, prezent la Palatul Național, se înțelege că Ilie Motrescu nu era omul supus vremurilor, că pentru el nu exista scuza „Așa au fost timpurile”. A avut ce-și aminti din paginile nescrise ale lui Vasile Tărâțeanu, soția combativului nostru compatriot, directoarea muzeului „Mihai Eminescu”, Elena Tărâțeanu. Cuvânt de admirație pentru poetul comemorat și cei care nu-l uită a rostit oaspetele din Rădăuți, Dorul Olenici.

Din amintirile depănate la „Zorile Bucovinei” de sora sa Maria, știm că poetul era îndrăgostit de viaţa patriarhală a satului, cunoscător şi promotor al tradiţiilor populare. El trăieşte nu doar în opera-i adunată în volumele „Hora vieţii”, şi „Am iubit cu atâta credinţă”, editate prin osârdia fostului zorist Ion Ţâbuleac, precum și volumul „Ilie Motrescu. Opera poetică”, ediție îngrijită de Ștefan Hostiuc. Opera sa e mult mai vastă, întruchipând credinţa dintotdeauna a românului că viaţa veşnică se câştigă prin jertfă. Despre fratele Ilie, sora sa Maria spunea că le făcea consătenilor din orice sărbătoare – la nunţi, la horele satului, când venea acasă la mama. Și organizatoarele evenimentului au stăruit să ne facă o sărbătoare a poeziei și cântecului. Din opera poetului au recitat tânăra crescută la flacăra cenaclului „Lămâița”, Marta Belici, și profesoara din Satu Mare, Iuliana Airinei. Versuri proprii au citit Gheorghe Bodnariuc și Dumitru Olexiuc.

Cântecul a prins aripi de la vocile conducătoarei ansamblului „Țărăncuța”, Sofia Roșca, și sopranei pasionate de romanță, Maria Dovghei. Surpriza cea mare a fost s-o vedem, s-o admirăm și s-o ascultăm, cu doine și melodii de dor bucovinean, pe cea mai vestită crăsneancă, purtătoare de tradiții străbune, cântătoare a minunilor pământului Crasnei, Maria Iliuț. A făcut drum lung din Chișinău, s-a rupt de la pregătirile din preajma sărbătorilor de acolo, pentru a fi cu vocea și cu inima împreună cu românii ei, la pomenirea mândrului flăcău, care ne-a lăsat testament: „Ne ducem…/ – Cale bună, bărbatule voinic!/ – Din darurile voastre n-am moștenit nimic./ – Să ne-auzim de bine, flăcăule frumos!/ – Vă mulțumesc de moarte, petreceți sănătoși!”.

Maria TOACĂ