Nebănuite sunt căile Domnului. I-a așezat Dumnezeu aproape nu numai în istorie, ci și prin ziua nașterii. După 3 august, când ne amintim de unificatorul Bucovinei Iancu Flondor, calendarul datelor importante din trecutul neamului ni-l readuce pe Ion Nistor, savantul care a scris și a contribuit la făurirea celor mai glorioase pagini din istoria Bucovinei. Unii cercetători s-au axat pe animozități și conflicte politice dintre aceștia doi mari bărbați ai Bucovinei. Nu mă voi aprofunda într-o dispută de acest gen, căci până la urmă ambii au pierdut totul ce le-a fost mai scump – idealurile pentru care au luptat pe viață și pe moarte. Deosebirea e doar că, fiind cu 15 ani mai tânăr și având o viață lungă, Ion Nistor și-a trăit aievea toate pierderile și deznădejdile. În unele surse este indicată data de 4/16 august, în altele 4/17 august, anul 1876. Așadar, s-au împlinit (se împlinesc) 150 de ani, de la ziua când doi ţărani cu o stare modestă, Ilie al lui Gheorghe Nistor şi Măria a lui Dumitru Nistor, din cătunul Bivolărie (sau Peste Apă) al comunei Vicovu de Sus, pe lângă cele zece fiice ale lor, au adus pe lume un viitor academician şi ministru, dar mai important decât toate – un luptător pentru propășirea Bucovinei. Propus pentru ocuparea, la Universitatea din Cernăuți, a nou-create catedre de Istoria Europei sud-estice, cu deosebită considerație a istoriei românilor, în lecția inaugurală din octombrie 1912, doctorul docent Ion Nistor, accentua: „La noi în Bucovina, oriîncotro ne-am întoarce ochii, dăm de rămâșițe de cultură românească și de instituțiuni românești. Fost-a doar țara aceasta leagănul statului moldovenesc. În lupta aprigă cu pământul pustiu și cu barbarii năvălitori, românii, cu o mână pe plug și cu cealaltă pe spadă, au cucerit cu greu țara aceasta pentru cultură, întipărindu-i pecetea individualității lor în istorie”.
Vorbind nemțește ca să fie înțeles, profesorul român le-a spus colegilor germani că noua catedră trebuie să fie îndeosebi o catedră de istorie a românilor, deoarece românii „dețin rangul întâi între neamurile din Europa sud-estică”. Funcțiile politice ce le-a îndeplinit mai târziu nu l-au îndepărtat de la preocupările profesiunii sale de credință – istoria. Începută în 1942, în 1950 și-a finalizat lucrarea „Istoria României”, cu marea dorință de a-și publica manuscrisul, „îndată ce împrejurările vor permite”. Nu i-au permis împrejurările să-și vadă editată nici altă operă a vieții sale, „Istoria Bucovinei” (de la răpirea din 1775 până la întoarcerea la Patria mamă, noiembrie 1918), la care a lucrat cam în aceeași perioadă. „Prin această lucrare înțeleg să-mi îndeplinesc o datorie de conștiință față de țara mea de origine, unde am văzut lumina zilei, am copilărit, mi-am făcut studiile și pentru binele și propășirea căreia am închinat cea mai bună parte din activitățile mele”. Când a scris aceste cuvinte, profesorul Ion Nistor încă nu știa câte pierderi și lovituri ale destinului îl așteptau înainte. După al doilea război mondial a pierdut o parte din Bucovina sa, cu Cernăuțiul și Universitatea al cărui rector a fost de la inaugurarea în 1920, dar cea mai mare durere, după cum mărturisește fiica sa, Oltea Nistor Apostolescu, a fost pierderea bibliotecii personale, de circa 20 mii de volume, majoritatea de istorie, strânse o viață întreagă, cumpărate din țară și străinătate.
Ion Nistor a fost atât de legat de Cernăuţi, unde alături de Iancu Flondor (controversele au apărut mai târziu), au pregătit Unirea Bucovinei, încât a refuzat de două ori ofertele unor posturi prestigioase – la Universitatea din Iaşi şi cea din Bucureşti, fapt pentru care a fost răsplătit cu fericirea să organizeze şi să transforme cea mai înaltă instituţie de învăţământ din ţinut dintr-un pivot al culturii germane într-o universitate românească. Numele său era rostit cu stimă şi iubire de studenţimea românească din Cernăuți, perioada interbelică. Ion Nistor a fost bărbatul despre care Nicolae Iorga a scris că-i „cel mai vechi dintre propovăduitorii, acolo pe vechiul pământ moldovenesc, al unei învăţături de unitate culturală, de unitate morală, care trebuia să ducă de la sine, îndată ce împrejurările ar fi ajuns mai prielnice, la fericita Unire politică de azi”.
Studenţii din acea perioadă au lăsat mărturii că, odată cu rectorul Ion Nistor, în aulele Universităţii Cernăuţene intra neamul românesc din Bucovina cu întreaga sa istorie, cu speranţele şi demnitatea sa. Şi un asemenea om n-a fost lăsat să-şi trăiască liniştit bătrâneţile. După ce a suferit, odată cu refugiul din Cernăuţi, cele mai mari pierderi în viaţă, trebuia să mai plătească ultimul tribut pentru simţul naţional şi dragostea de popor. La vârsta venerabilă de 74 de ani a fost smuls din sânul familiei şi aruncat în închisoarea din Sighet, unde fostul ministru şi rector de universitate, academicianul Ion Nistor a purtat „uniforma vărgată” timp de cinci ani. După eliberare a mai trăit şapte ani, ruinat sufleteşte de nedreptăţile ce i se făceau şi de grija pentru manuscrisele sale. A plecat în veşnicie într-o toamnă târzie, la 11 noiembrie 1962, condus în tăcere de ultimii temerari ai apusului de glorie română, printre care şi Pan Halipa şi câţiva bucovineni, sosiţi cu o coroană mare de brad din Carpaţii Arboroasei.
După moartea profesorului, fiica sa Oltea a avut grijă să-i salveze manuscrisele și să-i îndeplinească dorința de a fi tipărite. Cu mare precauție, un prieten, medic la spitalul Colțea, le-a luat acolo, ascunzându-le în cartotecă. Mai târziu, o rudă a reușit să le ducă la Vicovu de Sus, la biserica din Laura, ascunzându-le în altarul sfântului lăcaș, înălțat de nefericitul autor. „Istoria Bucovinei”, ascunsă în altarul bisericii din Laura, a văzut lumina tiparului la Editura HUMANITAS, după aproape trei decenii de la moartea autorului.
***
Poate nu sunt pe deplin informată, însă am observat că împlinirea a 150 de ani de la nașterea istoricului Bucovinei s-a trecut în tăcere, nu s-a comemorat prin nicio manifestare, măcar la baștina sa, Vicovu de Sus. Și ar merita pentru tot ce ne-a lăsat scris în cărți și în fapte, dar mai ales pentru suferințele martirice sub regimul comunist în România. Acestea fiind spuse, revin la un moment istoric din vara anului 1898, în gara din Cernăuți. Ar fi rămas în negura timpului acea scurtă vizită de câteva minute a regelui Carol I la Cernăuți. Însă datorită consemnării lui Ion Nistor, la acea vreme un modest student, aflăm detalii extraordinar de interesante, chiar grotești aș zice, din scurta convorbire a suveranului cu un baron care i-a fost prezentat ca „un bun român”. Era către seară, o zi răcoroasă la Cernăuți, după săptămâni de mare caniculă. Pe peronul gării se adunaseră lume peste lume – de la opincă la vlădică. Aflând că în drumul suveranului României spre Petersburg, trenul regal se va opri pentru câteva minute în capitala Bucovinei, românii cernăuțeni au invadat peronul gării, dornici să-l vadă pe făuritorul României moderne, spre care își îndreptau speranțele. Dorințele le erau stimulate și de politica austriacă față de români în perioada respectivă, sub conducerea guvernatorului tiran Bourguignon. Agenții stăpânirii urmăreau și persecutau orice sentiment de manifestare națională, intrau în biserici, în timpul serviciului divin rupeau și aruncau simbolurile tricolore.
Putem să ne imaginăm bucuria românilor, când într-un asemenea anturaj de teroare li s-a arătat regele României. Toate din jur, ca printr-o minune, deveniseră blânde și frumoase: „Era o zi de vară, cu multă lumină și verdeață. Căldura se mai domolise și soarele cobora spre asfințit…”. Așa începe descrierea evenimentului tânărul Ion Nistor, care peste ani avea să-l întâmpine pe alt rege al României întregite, în calitatea-i de ministru. Dar până atunci mai era mult timp de suferință. La 25 iulie 1898, ora 18 și 5 minute regele Carol I, cu nepotul Ferdinand și suita sa a coborât din tren, fiind însoțit în salonul de recepție, unde a fost admis un număr redus de demnitari – primarul Anton Kochanowski, prof. Ion Sbiera, membru al Academiei Române, deputatul dietei Alexandru Hurmuzachi, Constantin Cogălniceanu, consulul României la Cernăuți… Printre aleși se afla și baronul Nicolai Mustatza, prezentat regelui drept „un bun român”. Plăcut impresionat, regele s-a întors către baron, spunându-i călduros românește că se bucură de a-l cunoaște. Și-atunci s-a produs un penibil incident, care i-a indignat la culme pe români. Baronul Mustață/Mustatza a răspuns în germană că nu vorbește românește: „Majestate, eu nu vorbesc românește, noi aici suntem crescuți nemțește”.
Neplăcut surprins, Carol I i-a întors spatele și, cu demnitate regească și fină ironie, i s-a adresat lui Alexandru Hurmuzachi, întrebându-l în germană dacă știe să vorbească românește. După câteva cuvinte nemțești, convorbirea a urmat în română. Nu știm cum a decurs întâlnirea la întoarcerea regelui din capitala Rusiei, în dimineața de 7 august 1898. Accesul pe peronul gării a fost admis doar pentru câteva persoane oficiale, alese de guvernator. Dar se știe că penibilul incident cu baronul Mustatza a stârnit nu doar valuri de revoltă, ci a fost și un imbold pentru deșteptarea românilor. Baronul a fost exclus din rândul Partidului Național Român din Bucovina. În presa vremii au apărut articole de condamnare a renegaților. În același articol, Ion Nistor scrie: „În sofistica sa, baronul Mustatza combate principiul național, pe motivul că singur „bukovinertum-ul” ne leagă de monarhia Habsburgică și ne asigură dezvoltarea în cadrele autonomiei țării. Fals! Noi suntem bucovineni, dar ținem să păstrăm caracterul și autonomia țării, dar ca români și nu ca internaționali. După origine, Bucovina este o țară românească, și caracterul acesta ea trebuie să-l păstreze…”. Găsim la Ion Nistor, în legătură cu incidentul descris, situații similare zilelor noastre, despre care putem spune cu aceleași cuvinte: „Suntem români și vrem să rămânem români buni, în Bucovina noastră; așa fiind, vom combate, până la ultima consecință, pe toți aceia care umblă să ne facă de batjocura lumii: un popor fără limbă și fără conștiință națională”.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 
Lasă un comentariu