Gazeta de Herța

Dincolo de ispitele efemerului este Putna, iar de la Putna drumurile duc spre celelalte sfinte mănăstiri, icoane pe cerul Bucovinei. Răspunzând la chemarea unor mari îndrumători spre cuget curat și credință, asemenea acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, am primit credința de la frumoasele comori ale sufletului românesc, zugrăvite în bisericile medievale  de la Arbore, Humor  și Probota. Le-am sorbit  cu ochii inimii, „cu ochii lăuntrici ațintiți spre Iisus”, cum ne-a povățuit părintele arhimandrit Melchisedec Velnic. Tradițional, colocviul a finalizat cu un pelerinaj la locuri sfințite de istorie. De la rugăciunea însoțitoare la drum, rostită de arhimandritul Dosoftei Dijmărescu, am memorizat: „Să se înveselească cele cerești și să se bucure cele pământești”. S-au bucurat ochii, văzând minuni cerești, create de mâini pământești. Avându-i în mijlocul nostru, ca și la colocviile din anii trecuți, pe profesorul universitar, experimentatul restaurator, dr. Dan Mohanu și istoricul de artă, dr. Cristina Cojocaru, cunoscători prin excelență ai picturii și arhitecturii bisericești din perioada medievală, am privit nu doar cu admirație, ci și cu ochii omului îmbogățit cu noi cunoștințe. Bunăoară, la Mănăstirea Humorului am aflat despre „ulcioare de rezonanță”, primind răspuns la întrebarea ce rost au cele două mici găuri din bolta bisericii. La Mănăstirea Arbore am ascultat tragica poveste a hatmanului Luca Arbore, istorisită de Cristina Cojocaru, prin prisma presupunerii că Biserica poartă hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, în cinstea ctitorului Luca Arbore care a fost decapitat.

La Arbore, eu aveam o poveste de acasă. Prin 1924-1925 mai multe familii de aici s-au strămutat pe teritoriul nepopulat din satul meu natal Boian, formând cătunul Arboreni. Îmi este cunoscut câte ceva din istoria acelei strămutări din scrisorile adresate de fruntașii comunei Arbore profesorului Ion Nistor, ministrul de stat pentru Bucovina. În cele câteva scrisori/demersuri, semnate și de Societatea Mazililor și Răzeșilor Bucovineni, se specifica scopul de a reda regiunii caracterul românesc de odinioară și necesitatea întemeierii unor centre de reazem al românismului în localități care și-au pierdut limba și identitatea românească (bunăoară, Toporăuți și Rarancea). La 23 octombrie 1924, în numele unui grup de săteni, Ion Grecu, Nicodim Lupu, David a lui Mihai Hrincescu, îi adresau lui Ion Nistor rugămintea să li se dea ajutorul de a întemeia un nou sat curat românesc: „Noi credem de altfel că faptul acesta ar fi cel mai măreț templu de dragoste de neam ce și l-ar putea ridica guvernul actual pe partea cea mai înstrăinată a pământului Bucovinei”.

Și astăzi urmașii primilor coloniști poartă memoria dregătorului care a dat nume comunei Arbore și Arborenilor din Boian și a păzit un sfert de secol poarta Sucevei în timpul voievozilor Ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea și Ștefăniță Vodă. Acum doi ani s-au împlinit cinci secole de la moartea tragică a lui Luca Arbore. Timp de șase ani a fost tutorele lui Ștefăniță Vodă, acela fiind ridicat pe tronul Moldovei la vârsta minoratului. Odată cu înaintarea în ani, fire tiranică, Ștefăniță se întărea și în cruzime. În aprilie 1523, în urma unor intrigi la curte, Luca Arbore cu toți fiii săi au fost omorâți din porunca domnitorului, fiind acuzat de trădare, găsindu-și odihna de veci în ctitoria sa, Biserica de pe moșia Solca, construită în doar câteva luni, anul 1502. Moartea lor e o dovadă elocventă că de cele mai multe ori nu există recunoștință, ba chiar se pedepsește crunt facerea de bine. Din ansamblul de clădiri construite de Luca Arbore s-a păstrat doar biserica. Specialiștii spun că Biserica lui Luca Arbore este una rar întâlnită, deosebindu-se prin nișa mortuară. De-a lungul timpului biserica a fost parțial restaurată și consolidată, păstrându-se arhitectura inițială. Profesorul Dan Mohanu a povestit despre lucrările de restaurare interioară la care a participat în anul 1974. Această necropolă boierească, ne spune prof. Mohanu, are o pictură deosebită,  frescele pe zid au fost pictate cu vârful pensulei, în miniatură. După fețele rotunde ale sfinților se poate presupune că pictorii veneau din Occident, bunăoară din Italia.    

Anul trecut, la 1 decembrie mi-a surâs norocul unui drum prin locuri sfințite de istorie, cunoscute din cărți, prin apropierea cărora am trecut nu de puține ori fără să mă opresc. Cine nu știe că Mănăstirea Probota a fost ctitorită de domnitorul Pertu Rareș și că acolo moștenitorul lui Ștefan cel Mare, odihnește în pacea liturgică a Mănăstirii?! Însă e prea puțin să știi, fără a intra măcar o dată în această bijuterie medievală a Moldovei, inclusă în patrimoniul UNESCO, extraordinară prin sobrietatea arhitecturii și frescele sale, bolta căreia amintește de Capela Sixtină. Era liniște perfectă pe teritoriu și în Biserica ce poartă hramul Sfântului Ierarh Nicolae, unde atunci, la 1 decembrie, am întâlnit o singură măicuță la intrare, care ne-a îndemnat să ne închinăm la sfinții blajini și milostivi, căci numai prin harul și dăruirea lor în aceste locuri împădurite în vechime s-a înălțat minunea divină – Mănăstirea Probota. La poarta Mănăstirii am întâlnit un grup numeros de copii. Au venit tocmai din Târgoviște, mi-a zis maica călugăriță, luminată de bucuria că tinerii se interesează și prețuiesc valorile creștine.

Acum, mi-a surâs norocul să ascult despre unicitatea necropolei domnești a lui Petru Rareși de la specialiști competenți. Biserica Mănăstirii a fost inclusă în Patrimoniul UNESCO în anul 1993. Izvoarele istorice atestă că mai întâi prin anii 1527-1528, după urcarea lui Petru Rareș pe tron, a început construcția, finalizată prin 1530, apoi a apărut și localitatea Probota. Se presupune că primul egumen al mănăstirii a fost vărul domnitorului, Grigorie Roșca, devenit în 1546 mitropolit al Moldovei. Pe drum luminat de aura Lunii, am revenit la Putna, unde n-a vrut să-i fie mormântul Petru Rareș, purtând în suflet mulțumire pentru maica stareță Marina, care ne-a primit cu evlavioasă amabilitate. Totodată, să nu uităm de fresca la care ne-au atras atenția cei doi ghizi din grupul nostru. Pe un tabloul votiv de pe peretele sud-vestic al naosului, chipul lui Ilieș Rareș (moștenitorul tronului) a fost pictat cu fața înnegrită, astfel fiind pedepsit pentru convertirea la islam. Trădarea nu se uită, nici nu se iartă.  

Maria Toacă