SANCTUARUL DE LA HORBOVA – MONUMENT ISTORIC, MARTOR AL RĂSPÂNDIRII CREŞTINISMULUI ÎN ZONĂ

DIN ISTORIA MULTISECULARĂ A SANCTUARULUI DE LA HORBOVA

După căderea Imperiului roman în secolul al IIIlea după Hristos şi marea migrație a popoarelor din Est spre Vest pe parcursul secolelor IV-VI, situația demografică, politică şi militară în Estul Europei s-a aplanat, aici stabilindu-se o linişte relativă şi favorabile condiții de trai pentru mai multe neamuri, triburi şi popoare. Distanţa relativ mică faţă de Carpaţii păduroși şi aducători de ploi sistematice vara şi zăpadă abundentă iarna, apa Prutului clocotind atunci abundent de peşte şi aducătoare de aluviuni roditoare în albia sa, șesurile cu mult cernoziom din preajma lui, pădurile seculare de pe dealurile de pe malul drept al râului pline de animale sălbatice bune de vânat, condiţiile climaterice benefice – toate acestea au atras în zonă mai mulţi doritori de o viaţă paşnică şi plină de bunăstare. Începând cu a doua jumătate a primului mileniu al erei noastre, triburile, neamurile şi popoarele din această parte a Europei şi-au ales definitiv teritoriul unde aveau să trăiască încă sute de ani în stabilitate şi prosperare, practic, până la năvălirea în Europa de Est a tătaro-mongolilor în secolul al XIII-lea. Printre triburile care s-au oprit în spaţiul estcarpatin, inclusiv şi pe malul drept al Prutului de sus, a fost şi neamul horvaţilor – strămoşii croaţilor de astăzi şi a ţării prospere Croaţia de pe ţărmul de est al Mării Adriatice.

Sigur, că bunul cititor poate să întrebe, dar ce putere i-a impus pe numeroşii şi vitejii horvaţi de atunci să abandoneze locurile unde au locuit în linişte aproape 400 de ani şi să emigreze tocmai până în sudul Europei? Mă grăbesc să răspund: victoria definitivă a creştinismului asupra păgânismului, care până în secolul X al erei noastre încă era practicat de mai multe neamuri păgâne din zonă, inclusiv de noii veniţi unguri, dar şi de horvaţii mai vechi pe aceste meleaguri, ei neacceptând creştinizarea lui Vladimir cel Mare în anul 988 şi refugiindu-se spre vest. Dar, venim cu detaliile necesare pentru a conştientiza esenţa evenimentelor de atunci. Sanctuarul-altar al horvaţilor păgâni de la Horbova este plasat pe o înălţime dominantă, în apropierea nemijlocită a unei mari aşezări omeneşti vechi de pe şesul din apropiere, astăzi traversat de şoseaua Cernăuţi-Herţa. Datarea sanctuarului coincide cu existenţa acestei largi aşezări din secolele VI-X era noastră cu un teren roditor, ale cărei urme se observă în solul arabil dinspre nord şi nord-vest de sanctuar, pe o lungime de aproape trei kilometri şi o lăţime de la dealul locului menţionat de cult până la malul drept al Prutului, unde acum e amplasată localitatea Satul Nou.

Lângă sanctuar, doar la o distanţă de 50 m spre vest, se află rămăşiţele unei fortificaţii bine conturate şi astăzi, înconjurate cu valuri înalte şi şanţuri adânci de pământ, cu un diametru estimativ de 30 m, cunoscută de localnicii actuali sub denumirea de “cetăţuia”. Conform unui autor anonim, în partea de miază-noapte a satului Horbova, în acest loc, numit “Poiana-naltă”, în fosta pădure Codreni, “se văd şi astăzi urmele unei cetăţi sau castel”. Din această cetate, după spusele localnicilor, s-a luat multă piatră pentru casele construite şi fântânile de piatră săpate prin împrejurimi. Evident că este vorba de locul fortificat de trai stabil al cnejilor păgânilor de atunci, două dinastii ale cărora fiind înhumate în cele două tumuluri de pământ, înalte şi acum de aproape doi metri, cu un diametru de peste 15 m, vizibile şi astăzi în partea de nord-est la peste 100 m faţă de şcoala din Mamorniţa Vama.

Spaţiul central, cel mai înalt al sanctuarului de cult de la Horbova, este unul făcut artificial, îndelungat lucrat de mâna oamenilor, care cu topoare au defrişat dealul respectiv de pădure şi tufişuri, cu lopeţile i-au “retezat” şi nivelat vârful, transformându-l în teren aproape neted, doar uşor înclinat înspre est, adică înspre răsăritul soarelui (aluzie la conturul soarelui ca simbol şi izvor al vieţii), unde se afla şi intrarea centrală. Mai existau încă două porţi – una din partea cetăţuii pe care intra şi se întorcea acasă cneazul cu famila şi elita sa de la ceremoniile de cult din sanctuar, trecând peste un pod de lemn ce se aşternea între fortificaţie şi sanctuar peste şanţul adânc dimprejurul fortăreţei. Alta – din spate, dinspre dealul împădurit de la sud, unde se retrăgea toată lumea în caz de cel mai mare pericol de invazie din partea vrăjmaşilor.

Iniţial, terenul din centrul sanctuarului-altar fortificat, care în mod simbolic despărţea lumea pământeană de cea spirituală, fie şi a zeilor păgâni, era purificat prin focuri rituale din rămăşiţele de crengi, însoţite de jertfe animaliere. Conform cercetătorilor ucraineni şi români, în actuala regiune Cernăuţi sunt până acum descoperite peste 30 de locuri asemănătoare de cult păgân din secolele VI-X era noastră, care erau folosite şi ca spaţiu de refugiu pentru populaţia locală în cazul apariţiei unor mici primejdii. Deci, este evident că nu se poate vorbi de un locaş locuit permanent cu destinaţie pur defensivă, ci de unul de cult, ceea ce este clar demonstrat atât de orientarea sanctuarului spre nord-est, adică spre răsăritul soarelui în plină vară, cât şi de lipsa aici a unui inventar arheologic evident, în special a caselor locuibile.

Pe linia malului drept al Prutului superior astfel de fortificaţii de cult, în paralel şi de refugiu temporar, sunt depistate şi cercetate, în măsuri diferite, în special cele de la Revna (10 km mai sus de Cernăuţi pe cursul Prutului), Ostriţa (Codeni – 3 km mai jos de Cernăuţi), Horbova (15 km) şi Fundu Herţei (com. Cristineşti, judeţul Botoşani – 30 km). Sanctuarul-altar de la Horbova este unul dintre cele mai vizibil, păstrat de istorie şi sute de generaţii de antimergători pentru noi aproape un mileniu şi jumătate, dar cu totul iresponsabil mistuit de generaţia noastră. El are un diametru de aproximativ 200 m, era înconjurat cu un şanţ adânc de aproximativ 2-5 m şi cu valuri de pământ de 2 m lăţime şi peste un metru ca înălţime, pe creasta cărora erau ridicate garduri înalte din bârne de lemn strâns alăturat şi ascuţit la vârf. În interiorul sanctuarului se făceau focuri rituale, ca rezulat descoperindu-se fragmente de oase animaliere, provenite de la numeroasele ospeţe de pomană de cult păgân. Sanctuarul de aici, ca şi cel amplasat pe “oulaltar” de la Ostriţa-Codeni, era folosit ca loc de închinare la idolul mare, cioplit din lemn de stejar gros, cu patru feţe, orientate înspre cele patru părţi ale lumii. Jertfele animaliere erau periodic aduse de populaţia locală zeului păgân, despre ce mărturisesc multiplele rămăşiţe de oase calcinate de oaie, porc şi pasăre, din abundenţă găsite la faţa locului de către arheologi şi cercetători.

Acest loc de cult a fost folosit ca loc de închinare către idolii păgâni din lemn de populaţia locală de atunci în linişte, conform obiceiurilor lor, pe parcursul a patru secole. La sfârşitul primului mileniu al erei noastre penetrarea creştinismului în jumătatea nordică a actualului spaţiu bucovinean se făcea tot mai evidentă, ca urmare a prezenţei lui deja în zona nord-dunăreană încă de la creştinizarea ei de către Sfântul Apostol Andrei în secolui I e.n. şi a unei tot mai mari influenţe creştine în consecinţa extinderii până aici a campaniei de creştinizare a Rusiei Kievene în anul 988 de către cneazul Vladimir cel Mare. Este vorba de perioada de declin şi dispariţie definitivă a păgânismului, în paralel cu extinderea şi oficializarea definitivă a creştinismului în acest teritoriu nord-est carpatic. Odată cu venirea creştinismului, nu toată populaţia din zona menţionată era dintr-odată adeptă la noul curent religios, păstrând sanctuarele anterioare păgâne. Cu toate acestea, această tranziţie de la păgânism la creştinism s-a produs treptat, în zona noastră păstrându-se încă numeroase locuri de cult păgâne până la sfârşitul secolului X e.n, unul din ele fiind sanctuarul-altar de la Horbova, cu practicarea pe ascuns a vechilor rituale păgâne.

Acest lucru nu i-a plăcut deloc lui Vladimir cel Mare, care şi-a dorit o creştinizare rapidă a întregului spaţiu dintre Carpaţi şi Nipru. Aflând de faptul că în acest teriroriu nord-est carpatic se mai păstrau locuri păgâne de cult, în anul 993, deci doar după 5 ani de la creştinizarea Kievului, el a dat ordin unei echipe militare bine pregătită de luptă, dar şi însoţită de doi episcopi şi mai mulţi preoţi creştini, să facă o incursiune până la poalele Carpaţilor pentru a urgenta procesul de creştinizare a acestor locuri. Politica de oficializare statală a creştinismului, consecvent implementată de Vladimir cel Mare, a cuprins şi teritoriul locuit atunci de horvaţii menţionaţi din zonă care nu au acceptat să fie creştinizaţi. Prin urmare, conform surselor scrise de valoare, “Vladimir a venit în ţinuturile… Horvatiei, biruindu-le şi supunându-le…». Aceasta a însemnat şi creştinizarea forţată a locurilor amintite din dreapta Prutului, inclusiv şi a localităţii vechi din Horbova. Marea majoritate a horvaţilor de aici au emigrat spre vest, lăsând drept dovadă o mulţime de nume de famile de Horvat în calea lor de pribegie forţată, în special în judeţele Suceava, Maramureş, Satu-Mare a României de astăzi, trecând peste Serbia până în Croaţia actuală.

La Horbova a rămas sanctuarul-altar păgân complet distrus, inclusiv şi întăriturile din lemn de primprejur.

Alături, pe dealul mai înalt dinsre răsărit, preoţii creştini ai lui Vladimir cel Mare, au ridicat o cruce mare din stejar, unde mai târziu a fost construită prima biserică ortodoxă din zonă ca semn al creştinizării acestor locuri mai bine de o mie de ani în urmă. În momentul creştinizării, idolul din centrul fostului sanctuar-altar fusese, probabil, ars sau dat pe apa Prutului din preajmă.

Drept mărturie a victoriei creştinismului asupra păgânismului – a acestui important fapt istoric şi spiritual, localnicii din Horbova şi Satu Nou de astăzi au ridicat o cruce de piatră permanent bine îngrijită

 Dar alături…, teritoriul fostului sanctuar-altar, fie şi păgân, dar martor al creştinizării acestor locuri, este în mod barbar distrus şi transformat în gunoişte, spre marea ruşine a tuturor celor implicaţi şi responsabili de menţinerea ordinii în zonă. DĂM ISTORIA NOASTRĂ LA GUNOI? MARE PĂCAT. MOŞTENITORII NU NE VOR IERTA!

 P.S. Pentru cei care se apropie cu rele intenţii de sanctuar, distrugându-l şi gunoindu-l, vin cu o avertizare de bună voinţă: pentru ei locaţia respectivă poartă blestemul celor care l-au edificat şi l-au asfinţit, fie şi în felul lor. Câteva persoane, care au încercat să „caute aur” în perimetrul acestui lăcaş de cult au suferit fizic şi psihic – chiar şi unii cercetători ştiinţifici şi studenţi care executau săpături arheologice legitime. Aşa că, atenţie, să nu fie prea târziu pentru cineva.

Teofil RENDIUC, Cetăţean de Onoare, doctor habilitat în istorie, Ministru extraordinar şi Plenipotenţiar

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s