Pe aceste „trei balene” se ține cu siguranță planeta familiei HACMAN
În fiecare toamnă, când satul Ostrița e doldora de lăutari și nunți, probabil, cineva dintre oaspeții mai în vârstă, ridicând paharul de șampanie la masa de sărbătoare, rostește urarea, ca tinerii să trăiască mult și fericiți ani împreună, ca și familia Hacman. Zice lumea că un asemenea toast poate fi auzit deseori. Și, bineînțeles, nu întâmplător, deoarece domnul Mihai și doamna Ștefania deja au sărbătorit nunta de diamant – 60 de ani împreună. Îi cunoaște și îi stimează satul întreg, fiindcă ambii au fost profesori în școala locală, au fost activi și la serviciu, și în viața obștească. Capul familiei a fost ales primar pe parcursul a trei legislaturi, în timpul cadenței dumnealui s-a încheiat construcția și s-a făcut intrarea solemnă în noua clădire a instituției de învățământ de aici. Însă cel mai important e că au educat cinci copii, fiecare dintre ei fiind binecuvântat cu multe talente, iar talentele s-au transmis celor nouă nepoți. Și nu există o sărbătoare mai mare decât clipele când se adună la casa părintească întreaga familie. Să-i aduni pe toți e foarte greu: de exemplu, nepoata mai mare, Luciana, fiica lui Nicolae și Lidia, o cântăreață extraordinară, locuiește tocmai la Ecuador, iar Nicolae, cel mai mare în familie, muzician talentat, deseori se află în turnee peste hotare. Fiul cel mai mare a fiicei Marcela, un mare specialist în IT, lucrează în Germania.
Zboară în 148 de țări ale lumii, cel mai mic fiu al familiei Hacman – Valeriu este pilot, comandantul unei nave ce deservește rute internaționale de transport aerian. Pe fiul său, de asemenea pilot, uneori îl „întâlnește” în spațiul aerian, unde pot schimba o vorbă-două prin radio, iar fiica, o simpatică stewardesă, cu fratele său în același avion nu se întâlnesc… Însă atunci când Valeriu are posibilitatea să revină din capitală la casa părintească (nu e obligatoriu în zi de sărbătoare), atunci din Cernăuți numaidecât apar frații Nicolae și Serghei cu soțiile. Mai vin și surorile Marcela și Zorina cu copiii (ei locuiesc în sat). Uneori vin în ospeție și verișorii. Și atunci masa lungă și spațioasă devine micuță. Însă toți sunt de acord să stea mai înghesuit, deoarece principalul pentru ei nu sunt bucatele oferite cu drag de mămica, nu cadourile și suvenirele fără de care nu au loc zilele de naștere ori „salutările” de peste mări și țări. Cea mai scumpă e comunicarea ce nu poate fi cumpărată pe nici un fel de grivne sau dolari… Ei, pur și simplu, „gustă” din acele clipe fericite petrecute în familie. Deseori la masă răsună cântece ce străbat prin pereții casei, inundează curtea și fiecare trecător află noutatea că familia Hacman sa adunat din nou împreună…
Unde a dispărut pașaportul miresei Destinul i-a unit… pe un podeț din sat – Mihai din Boian cu Ștefania din Ostrița. Brunet, înalt, flăcău bine făcut, venit din armată, cu diplomă de învățător și ceva experiență pedagogică (a predat limba și literatura, pe atunci moldovenească, în satul vecin), a sosit la noul loc de muncă și s-a dus să vadă școala locală. Frumușică, mică de statură, învățătoarea de clasele primare, Ștefania, părea o elevă din clasele superioare. Așa a și presupus tânărul nou sosit, mândru de sine, nici n-a salutat-o măcar: adică, de ce el, învățător, ar trebui să dea binețe primul unei eleve.
„Eleva”, însă, din start a apreciat impolitețea necunoscutului și…nu i-a spus că personal a închis școala și ar fi bine să se întoarcă acasă… Mare i-a fost mirarea când a doua zi a văzut-o pe „elevă” în cancelarie. Și nu numai puradeii, ci și colegii-învățători o numeau cu respect Ștefania Florovna, cum se obișnuia pe atunci. Și anume ei i-a fost dat să-l invite la înnoptat pe noul învățător, deoarece Mihai Hacman îi cunoștea fratele. Când a ajuns la Ostrița l-a întâlnit la stația de autobuz. Neavând locuință proprie, l-a rugat pe amicul său să lase în casa lui puținele lucruri, mai ales cărțile, pe care le-a adus. Ceva mai târziu, nu o dată s-a pornit să-și ia cărțile. De fapt, nici nu-și dorea să recunoască – pur și simplu căuta motive s-o vadă o dată în plus pe Ștefania. Or, în școală se întâlneau ca prieteni, colegi. Dar, după cum s-a adeverit, era prea puțin și pentru el, și pentru ea.
De fapt, la început relațiile lor păreau o prietenie a două persoane cu interese comune, teme, noutăți interesante, bune de împărtășit unul altuia. Și, bineînțeles, nu îndrăzneau să-și explice de ce sunt atrași atât de mult unul de altul. „A fost o cale lungă – își amintește domnul Mihai despre curtoazia sa. – Nici nu îndrăzneam s-o iau de mână. Despre sărutări – nici vorbă…”.
Doamna Ștefania își amintește cum l-a apreciat pentru prima oară pe viitorul soț. În acea zi pe neașteptate s-a trezit cu febră. Se simțea atât de rău, încât l-a rugat pe director să fie înlocuită cu cineva și a plecat acasă. Mihai a venit imediat după ce a aflat despre răceala ei. A rupt din curte crenguțe de căline, a fiert un ceai și a silit-o să-l bea, ca să izgonească boala cât mai repede. Și cu propria băsmăluță a șters cu grijă cilindrul lămpii cu gaz ce lumina slăbuț fața palidă a bolnavei… iubite. Atunci ea s-a gândit: „Cât e de bun, totuși, grijuliu! Dar cine sunt eu pentru el? O străină…”.
În așa fel, Mihai a susținut examenul sentimental. Iar ceva mai târziu, revenind de la sesiune (studia prin corespondență la Chișinău), a venit la ea și fără oarecare preludii i-a zis pe de-a dreptul: „Vrei să te căsătorești cu mine?”. Răspunsul a venit tot atât de repede și fără pauze: „Da”. Ea avea 19 ani, el – cu șase ani mai mult. Era în luna ianuarie. Iar în sufletele lor venise primăvara. Peste o lună au devenit soț și soție.
„L-am iubit la nebunie”, – recunoaște acum doamna Ștefania. Și mărturisește cu sinceritate: regret și acum că atunci n-am putut juca o nuntă ca lumea, să îmbrac rochia de mireasă și voalul. Au fost alte timpuri. Nici chiar părinții la început nu l-au acceptat pe alesul fiicei: cică, în sat sunt mulți flăcăi destoinici, de ce și-a ales un străin? Mama chiar a refuzat să coacă colaci și să pregătească sarmale, însă Ștefania le-a făcut pe toate de una singură, era obișnuită cu orice fel de muncă. Iar tatăl… i-a ascuns buletinul, când mirii trebuiau să se prezinte la primărie pentru înregistrarea căsătoriei. S-a prezentat cu certificatul de naștere și căsătoria lor a fost înregistrată. Iar cu sarmale și alte bucate simple au marcat nașterea familiei lor. Părinții au fost nevoiți să se alăture la eveniment. Chiar atunci au recunoscut de ce a dispărut buletinul… Iar mai târziu au înțeles că au greșit referitor la ginere: el s-a dovedit a fi și soț bun, și tată grijuliu, și gospodar vrednic.
Ei își vor construi o casă proprie, unde vor răsuna voci de copii, vor planta o mică livadă, vor lucra pe ogor, vor avea gospodărie proprie. Și, în același timp, vor învăța pe alții, vor studia și ei însăși. Ștefania va absolvi prin corespondență Facultatea de biologie la Tiraspol. Mihai, în afară de filologie, va mai obține o specialitate, predând educația fizică, iar mai târziu, ieșind la pensie, va ține lecțiile obiectului de studiu „Apărarea Patriei”. Și le va mai rămâne timp să cânte în corul sătesc, să frecventeze cercul de dansuri, să se afle în fruntea activității obștești și… „să pună pe picioare” cinci copii – trei feciori și două fiice. Și, nu fac secret din faptul, că unii, văzând-o pe Ștefania „într-o stare deosebită”, se mirau deschis: ce rost are să plodești sărăcia? Iar ea avea pregătit pentru ei un răspuns ferm: „Dacă am reușit să-i aduc pe lume, voi reuși să am grijă de ei”.
Au avut grijă împreună. Un timp oarecare le-au ajutat părinții. Însă ei munceau din greu în colhoz. Dar și tânăra pereche încerca să se descurce singură. Iar când Ștefania pleca la sesiune, soțul avea grijă de băieți „conform tuturor regulilor”. Când au apărut pe lume cele două surioare gemene, frățiorul mai mic avea deja 12 ani, deci, băieții se jucau cu ele de parcă ar fi niște păpușe…
– Poate le-am furat un pic din copilărie, – spune acum mama. – Însă ei de mici au fost de sine stătători. Fiecare știa ce are de făcut. Pășteau vitele, făceau curățenie, învățau a găti. Bineînțeles, ca orice copii, făceau și pozne. Însă dacă cineva făcea vre-o pagubă, răspundeau cu toții, nu se dădeau de gol unul pe altul. Îi iubeam foarte mult, însă i-am educat cu strictețe…
De ce se defectau umbrelele
Și, totuși, de ce? – nu o dată se mira Ștefania, când Valeriu venea acasă cu umbrela defectată. Băieții mânau pe rând vacile la păscut și mama, alături de merinde, le punea în trăistuță o umbrelă, ca să nu se ude în caz de ploaie. Nicolae și Serghei nu aveau nici o problemă cu ea, iar la Valeriu nu o dată o rafală de vânt nestăpânită întorcea cupola cu spițele spre cer… De câteva ori a fost nevoită să cumpere umbrelă nouă. Odată, însă, mama a hotărât să-l urmărească pe micul ciobănaș. Taina a fost descoperită. În timp ce vacile pășteau iarba verde, băiatul se distra: urca pe gardul ce înconjura imașul și, cu umbrela deschisă, sărea în jos… Rezultatul era deja cunoscut. Și ea încă se întreba de unde are atâtea vânătăi pe mâini și picioare!
Vor trece anii și deja flăcăul matur va pleca la Școala superioară de aviație militară din Balașovo (regiunea Saratov). În practica sa de aviator va avea înscrise 125 de salturi cu parașuta. Va deveni pilot. Va transporta mărfuri de caritate în diverse țări. Va zbura în Afganistan pe timpurile când „datoria internațională” era actuală și nu înștiința părinții despre aceasta, ca să nu le facă griji. Pe timpul președinției lui Leonid Kucima transporta utilaje de legătură specială în timpul vizitei șefului statului într-o țară sau alta. La ora actuală domnul Valeriu este comandant-instructor pe „Ruslan”, inspector pe IL-36. Anual susține circa 30 de examene la calculator, conduce antrenamente. Or, securitatea în spațiul aerian e lucrul cel mai important. Și, după spusele dumnealui, la ora actuală avionul este mijlocul de transport cel mai sigur. Deși, de fiecare dată când se desprinde de pământ, pilotul se roagă Atotputernicului pentru reușită.
– Cineva își face semnul crucii, cineva se roagă – fiecare trece în felul său acest moment, – îmi răspunde la întrebarea mea despre ritualurile profesionale de zbor. – Însă, lăsând frâna la decolare, comandantul de obicei își zice „Cu Dumnezeu, înainte!”.
Le este frică uneori? Pilotul cu experiență mi-a răspuns astfel: „Nu se tem, mă scuzați, doar proștii, pentru că ei nu sunt conștienți de posibilele urmări. Iar persoana care a trecut prin diverse situații grave„derulează” anticipat ce se poate întâmpla. Sentimentul de auto păstrare nu trebuie să ne părăsească”.
Mai ales că la bord se află întreg echipajul. Porți responsabilitate pentru toți… Or, avionul nu este un automobil în care, când ai nevoie, calci frâna, poți ieși la plimbare. În spațiul aerian nu ai unde ieși…
Și cu toate că numește avionul cel mai sigur mijloc de transport, poate relata despre multe situații extremale, asemănătoare cu cele din cunoscutul film „Echipaj”, în primul rând prin tensiunea psihologică și bărbăția, profesionalismul echipei de aviatori. Și-a adus aminte de una din ele, când, în timpul transportării ajutorului umanitar în una din țările africane, s-a defectat motorul, iar unele piese din el au „rănit” aripa avionului. Pasărea de fier a început să tremure, de parcă și-ar verifica rezistența, capacitatea de a „supraviețui” în stihia celestă, iar comandantul și echipajul – de a lua decizia corectă privind aterizarea… În ultimele clipe înainte de aterizare a închis ochii… Într-o secundă, simțind suportul tare sub șasiuri a văzut cum spre ei se îndreaptă cu mare viteză mașina pompierilor, salvarea… „Mâinile și picioarele tremurau, vocea de parcă a dispărut, dar eram obligat să telefonez de urgență în Ucraina pentru a raporta că ateriazarea a avut loc”, – povestește domnul Valeriu, dar din privirea tatălui înțeleg că despre acest caz aude pentru prima oară. Fiul nu-și familiarizează părinții cu asemenea istorii. În acea clipă m-am gândit la îngerii păzitori care ne însoțesc în viață. Celor care cuceresc cerul ei ar trebui să le „slujească” cu o stăruință deosebită. Acest lucru i-am dorit pe viitor. Deocamdată, însă, dumnealui, împreună cu soția Raisa, fratele Serghei, îl aștepta în ospeție pe fratele mai mare.
„Nalbe” din… Ecuador
Pe primul lor copil Ștefania și Mihai l-au numit Nicolae – în cinstea bunicului. Doamna Ștefania își amintește că băiatul cerea o atenție deosebită din partea mamei: nici pentru o minută nu se despărțea de ea. Chiar și apa din fântână s-a învățat s-o toarne ținând copilul în brațe. De altfel, el protesta în gura mare. „Așa i-a apărut vocea și i s-a dezvoltat auzul muzical”, – glumește mama. Cu toate că toți copiii lor au studii muzicale, iar în sat chiar au evoluat în cadrul unui ansamblu de familie (Nicolae și Valeriu cântau la vioară, Serghei – la țambal), muzician profesionist a devenit doar Nicolae. După școală, a absolvit Liceul de muzică din Cernăuți, iar mai târziu – Conservatorul din Chișinău. La concertele susținute în Filarmonica regională, sub degetele lui, regina muzicii scoate sunete ce trezesc în suflet vibrații deosebite. Iar dacă ia în mână naiul și interpretează cunoscuta melodie „Păstorul singuratic”, atunci, după cum afirma un erou din filme „sufletul se desface și din nou se strânge”… Și acest lucru îl simte nu doar spectatorul cernăuțean, ci șe cel de peste hotare, cum au făcut-o exigenții francezi care aplaudau frenetic, apreciind măiestria artiștilor din Ucraina în timpul turneului Ansamblului „Plai” din cadrul Filarmonicii regionale din Cernăuți, condus de Nicolae Hacman.
Domnul Nicolae mai conduce câteva ansambluri pe care le-a creat în Școala de muzică nr. 4 din Cernăuți, unde predă copiilor vioara. Tradițional, aceste colective sunt compuse din profesori și elevi. În afară de aceasta, mai predă la Catedra de muzică a Universității Naționale din Cernăuți. La Liceul de arte predă soția dumnealui, Lidia. S-au cunoscut și s-au căsătorit în timpul studiilor la Conservatorul din Chișinău. Mai târziu au activat împreună în Ansamblul bucovinean emerit de cântece și dansuri. Lidia posedă o voce foarte frumoasă și puternică, – se laudă cu nora doamna Ștefania. – Când am auzit pentru prima oară cum în curtea lor a răsunat „Carambolina, Caramboleta…”, mi s-a părut că cineva a pornit radioul…
Însă, probabil, cel mai mult și-a depășit părinții, fiica lor – Luciana. Ea, de asemenea, la început a studiat muzica la Cernăuți, apoi – la Conservatorul din Odesa. Credea că va fi vioristă. Însă a devenit cântăreață. În America Latină, la Ecuador, unde a adus-o destinul, ea este foarte cunoscută. Și de faptul că Luciana este foarte talentată au avut ocazia să se convingă și spectatorii cernăuțeni, în cadrul concertului consacrat jubileului tatălui ei. A fost un cadou deosebit oferit domnului Nicolae la 60 de ani. Au răsunat cântece latinoamericane, creații clasice cunoscute acompaniate de Orchestra simfonică a Filarmonicii sub bagheta lui Iosip Sozanskiy. Un cadou emoționant pentru public a fost cunoscuta melodie a lui V. Ivasiuk, „Balada pro malvî” („Baladă despe nalbe”) în interpretarea Lucianei.
Bineînțeles, cea mai mare nepoțică a familiei Hacman vine rar în ospeție la casa unde era dezmierdată în copilărie încă de străbunicul și străbunica. Când a revenit aici, la masa de sărbătoare a familiei, într-adevăr, nu era loc. A fost un eveniment pentru satul întreg. Acum bunica Ștefania demonstrează adesea fotografia scumpei nepoțele: o brunetă splendidă într-o rochie lungă de culoare roșie zâmbește tuturor și îți vine dorul de vocea ei. Mai ales de „Nalbe”. Ea interpretează melodia în acea țară îndepărtată. Am aflat toate acestea de la unchiul Serghei, care se mândrește foarte mult cu nepoata sa. Ca și cu întreaga familie. Anume datorită dumnealui am avut plăcuta ocazie s-o cunosc mai bine. Nunta fără alcool și disertația „dispărută” Cine ar fi putut să creadă că micul ciobănaș, care, atunci când mâna vacile peste șosea, s-a învățat a opri mașinile ca polițiștii, cu un „baston” făcut dintr-un băț, care juca fotbal pe stadionul satului, mai târziu va deveni un cunoscut istoric, savant, docent, traducător și… scriitor. Mama și-a dorit ca Serghei, după absolvirea școlii, să se ocupe serios de literatură, filologie, deși avea înclinație și spre științele umanitare, și spre cele exacte. Sau să devină medic. El și-a ales istoria. La intrare nu i-a ajuns o jumătate de punct și a căzut de acord să studieze la secția serală… Față de halatul alb avea o oarecare rezervă, deoarece în copilărie a avut ocazia să cunoască pe viu interiorul de spital. Fiind o fire deosebit de activă, deseori era traumat. Iar în ultimul an de școală a suferit de o boală grea. Însă nu e în caracterul lui Serghei Hacman să se lefăiască în pat și să-și blesteme soarta. Ieșind din spital, a decis să participe la un cros organizat în școală. Când l-a văzut mama pe stadion, s-a apucat de inimă. El, însă, a reușit să urce pe prima treaptă a piedestalului.
Nunta fără alcool și disertația „dispărută”
Cine ar fi putut să creadă că micul ciobănaș, care, atunci când mâna vacile peste șosea, s-a învățat a opri mașinile ca polițiștii, cu un „baston” făcut dintr-un băț, care juca fotbal pe stadionul satului, mai târziu va deveni un cunoscut istoric, savant, docent, traducător și… scriitor. Mama și-a dorit ca Serghei, după absolvirea școlii, să se ocupe serios de literatură, filologie, deși avea înclinație și spre științele umanitare, și spre cele exacte. Sau să devină medic. El și-a ales istoria. La intrare nu i-a ajuns o jumătate de punct și a căzut de acord să studieze la secția serală… Față de halatul alb avea o oarecare rezervă, deoarece în copilărie a avut ocazia să cunoască pe viu interiorul de spital. Fiind o fire deosebit de activă, deseori era traumat. Iar în ultimul an de școală a suferit de o boală grea. Însă nu e în caracterul lui Serghei Hacman să se lefăiască în pat și să-și blesteme soarta. Ieșind din spital, a decis să participe la un cros organizat în școală. Când l-a văzut mama pe stadion, s-a apucat de inimă. El, însă, a reușit să urce pe prima treaptă a piedestalului.
Mai târziu, la fel de reușit „va rupe panglica finală” în maratonurile vieții. Ce-i drept, ca și la fiecare, ele se vor asocia cu niște alergări cu obstacole. Deși, dacă am vorbi la modul direct, dl Hacman într-adevăr nu o dată a câștigat lauri sportivi, de exemplu, în armată. A fost încorporat în anul doi de facultate și ar fi putut săși schimbe cariera pe una de militar, deoarece a devenit imediat lider – a fost „comsorg” de pluton, companie, locțiitor al secretarului comitetului comsomolist și a terminat serviciul în funcția de locțiitor interimar pe chestiuni politice al comandantului de companie, fiind doar în grad de… sergent. Serghei ținea lecțiile politice nu mai rău decât ofițerii, deoarece a reușit să învețe câte ceva la facultatea de istorie, unde a revenit, renunțând la propunerea s-o schimbe pe academia militară. Cărui soldat de rând al batalionului de construcții i s-a mai oferit o asemenea șansă?! Deși a reușit să guste din acea pâine muncită: a fost tencuitor, lăcătuș, a umblat pe schele…
Fiind student la serală, a lucrat în diferite locuri. Iar când a absolvit facultatea a intrat la secția fără frecvență a Institutului de probleme sociale și economice ale țărilor străine din Kiev. Anume acolo își va pregăti prima teză de doctor, însă peste un timp va sufla vântul reformelor, institutul va fi desființat, iar tema va deveni neactuală. Va obține titlul științific deja în cadrul Universității Naționale „Iuriy Fedkovîci” din Cernăuți. Tema disertației era arhicunoscută. Cândva, din cauza ei, Serghei Hacman a fost eliberat din post în comitetul regional al comsomolului.
– La plenară am abordat chestiunea referitoare la aspectul moral privind marcarea aniversării unirii Bucovinei de Nord și a Basarabiei cu Ucraina Sovietică, deoarece, de fapt, era vorba de continuarea pactului Ribbentrop-Molotov… Peste o săptămână după acest caz am devenit șomer, – relatează dumnealui. – Însă am obținut crearea unei comisii, în cadrul căreia, în afară de membri ai „obkom”-ului, intrau și savanți istorici, printre care se numărau domnii Burkut, Masan, Fisanov, Macar-juniorul… În final, s-a adoptat rezoluția cu următoarele puncte: să nu se sărbătorească ziua de 28 iunie ca zi de unire a Bucovinei și Basarabiei cu Uniunea Sovietică, deoarece intrarea Armatei roșii în acea zi a anului 1940 a fost o consecință directă a înțelegerii secrete între Stalin și Hitler și nu poate fi din punct de vedere moral un act justificat într-o țară civilizată, de drept; să se atragă atenția Consiliului Regional că data marcării unirii nordului Bucovinei cu Ucraina poate fi considerată Vecea bucovineană…
Dreptatea, după cum se spune, a triumfat. Dar săși găsească alt serviciu a reușit cu greu. A fost profesor școlar, a predat istoria în liceu, apoi a urmat Administrația Regională de Stat, activitatea universitară la câteva catedre – candidat în științe istorice (specialitatea „Istoria universală”), a predat istoria universală și politologia, cursuri speciale la facultățile de istorie, filozofie-teologie și altele. Deja de zece ani dl Serghei Hacman activează în cadrul Centrului de perfecționare a lucrătorilor organelor puterii locale. Studenții dumnealui sunt președinți de consilii locale, specialiști și șefi de subdiviziuni în consilii și administrații raionale, cărora le predă bazele teoriei și istoriei edificării de stat în Ucraina, bazele de drept ale administrării de stat și autoadministrării locale. Mai organizează antrenamente în domeniul desfășurării tratativelor, manageriatului de proiecte etc. etc. Deseori însoțește delegații oficiale și oaspeți din România, participă la diverse conferințe, foruri și în calitate de savant, și ca traducător. Traduce nu numai din română, rusă, ci și din ucraineană, posedând vorbirea ei și scrierea corectă. Deși din copilărie și acum vorbește cu părinții în limba română, fiind născut într-un sat cu populație românofonă, cum e Ostrița. În școală limba ucraineană nu se preda și, după cum afirmă Serghei Hacman, pe Șevcenko l-a studiat în limba…. română. Însă ucraineana a învățat-o singur, acum traduce opere artistice și științifice din limba română. Debutează și personal cu încercări literare….
Iar comsomolul, totuși, a jucat rolul său pozitiv în biografia sa, ajutându-l într-o măsură oarecare să-și găsească prietena de viață. Pe viitoarea soție, Tatiana, tânărul de atunci a întâlnit-o la o seară de creație în căminul cultural „Șepetovka” din oraș. Împreună cu un coleg era de serviciu în echipa de voluntari și a intrat din întâmplare. Pe frumoasa fată a observat-o din start, iar când a început să cânte muzica, a invitat-o la dans. Sa așezat la masa ei, a condus-o acasă, s-au început întâlnirile. Iar peste jumătate de an au jucat nunta. Cum să nu crezi în dragostea de la prima vedere? Acum ei își amintesc zâmbind despre nunta lor „nonalcoolică” – așa era la modă atunci, Serghei conducea și clubul orășenesc al modului treaz de viață. Abia mai târziu tinerii însurăței au înțeles de ce unii oaspeți deveneau din ce în ce mai veseli, deși pe masă nu erau băuturi alcoolice. S-a adeverit apoi, că nu departe era un autobuz, unde băieții intrau destul de des… Doamna Tatiana Hacman este directorul Școlii de pictură „Mîkola Ivasiuk” din Cernăuți, inițiind tinerele talente în secretele artei plastice și viziunea deosebită asupra frumosului. Cine a văzut lucrarea ei expusă în cadrul unei expoziții pascale de ouă încondeiate, de culoare azurie, cu flori de romaniță, ar putea aprecia stilul ei inconfundabil. Și fiul lor, probabil, seamănă mamei. Andrei a studiat la școala de pictură, la liceul de profil, a absolvit Facultatea de grafică și pictură a Universității Naționale de Aviație, este designer profesionist. Iar de la tata a moștenit un deosebit simț al umorului. Pe el îl vede mai des, deoarece dl Serghei vine adesea la Kiev în deplasare. Iar la bunici vine uneori împreună cu verișorul-aviator.
La masa familiei
O familie mare are multe ocazii să se întâlneacă la o masă rotundă: zile de naștere, logodne… Deși, probabil, nu întotdeauna reușesc să se vadă în același timp la casa părintească. Toți sunt ocupați. Nu le este tuturor aproape. Cel mai des, bineînțeles, la părinți vine Zorina cu copiii-elevi. Ea locuiește în sat nu departe. E medic de familie. A semnat aproape două mii declarații cu pacienții. Și, după cum afirmă frații ei și părinții, la sărbătorile de familie niciodată nu pune la o parte telefonul mobil, în caz că cineva va necesita ajutorul ei. Și așa se întâmplă deseori, lasă ceașca de cafea plină pe masă și vine la pacient pe orice timp, de e ploaie sau zăpadă. Medici sunt și Marcela cu soțul ei: el e chirurg, ea – neonatolog-reanimatolog la Maternitatea nr. 1 din Cernăuți. Cu o asemenea specialitate, responsabilitate uriașă și dragoste față de profesia aleasă (ea tratează copiii născuți înainte de termen, care au greutate foarte mică și diverse probleme), timp liber și telefonul neocupat, practic, nu are. Însă evenimentele deosebite, cum e nunta de diamant a părinților – sunt lucruri sfinte. Bine-i că între Cernăuți și Ostrița e o azvârlitură de băț. Și fiecare prețuiește foarte mult clipele când se pot aduna, totuși, la masa de sărbătoare. Aici se formează nu doar un ansamblu, ci un cor întreg. La vocile bărbătești se alătură vocile femeilor și copiilor. De fapt, fetele, la timpul lor, au studiat muzica, cântă la bandură, chitară, interpretând de minune și cântece ucrainene… Idilă familială. Fericire în viața conjugală… Cum au reușit să le obțină? La această întrebare Ștefania și Mihai Hacman au răspuns aproape la fel: prin iubire, răbdare și stimă, și, pe lângă acestea, prin muncă asiduă ca temelie la toate. „Vom crea o familie exemplară”, – i-a spus mirele iubitei cu 60 de ani în urmă. De parcă ar fi privit într-o apă limpede.
Valentina MAȚERUK Schița de față a fost tipărită în ziarul „Bukovîna” nr. 42 din 17 octombrie a.c. Traducere din limba ucraineană de Vasile BÂCU
P .S.La începutul lunii decembrie, doamna Ștefania HACMAN și-a sărbătorit ziua de naștere. Publicăm acest material în calitate de cadou, cu cele mai sincere urări de sănătate, bucurii alături de cei dragi și mulți ani înainte! (Gazeta de Herța)
Gazeta de Herța 