Ştiu foarte bine că e absolut imposibil să fie puşi alături, că prestanţa lor şi tot ce-au lăsat în urmă sunt incomparabile în istoria şi memoria neamului românesc din Bucovina. Dar s-au născut în aceeaşi zi de 4 mai şi în acelaşi an 1940 cu urmări nefaste pentru Bucovina – Grigore BOSTAN, reputatul savant, membru de onoare al Academiei Române, sensibilul poet, laboriosul istoric literar şi folclorist, cel mai erudit şi mai vrednic urmaş al apostolilor românismului în Bucovina, şi Dumitru GORŞCOVSCHI, sculptorul care a lăsat Cernăuţiului cea mai frumoasă şi scumpă amintire – statuia lui Mihai Eminescu, înveşmântată în aura romantică a adolescenţei. Veniţi pe lume în aceeaşi zi şi acelaşi an, destinele, caracterele, manierele, responsabilitatea cu care şi-au fructificat talentul dăruit de divinitate le-au fost atât de diferite încât ne răstoarnă orice încredere în prezicerile astrelor. Atât de inegali fiind în integritatea personalităţii, totuşi, există ceva care îmi îndreptăţeşte cutezanţa de a începe sub un titlu comun modesta-mi creionare despre doi oameni deosebiţi, care au ieşit – Grigore Bostan cu foarte mulţi paşi, Dumitru Gorşcovschi, să zicem, cu mai puţini – înaintea noastră. Este scânteia divină a talentului, acea pasăre măiastră din sufletul artistului, care îi cântă numele şi după moarte.
CU GRIGORE BOSTAN, SPRE ÎNĂLŢIMI ASTRALE!
„Doiniţi păduri, cum aţi doinit odată/ Sau fremătaţi de nu puteţi cânta./ Tăcerea voastră neagră şi uscată/ N-o înţelege tinereţea mea.”, scria prin anii 60 ai secolului trecut în plină forţă a regimului totalitar sovietic, un tânăr vlăstar al poeziei, care avea să devină cu timpul un arbore viguros al neamului românesc din Bucovina. Pe sensibilul poet Grigore Bostan l-am cunoscut şi l-am apreciat mai mult ca savant care ne reprezenta limba şi cultura română în mediul academic de la Universitatea din Cernăuţi, în România şi mai departe în lume. Asumându-şi continuitatea idealurilor înaintaşilor, în calitatea-i de şef al Catedrei de Filologie Română şi Clasică, profesorul a menţinut oaza de românism şi vectorul demnităţii noastre naţionale la universitate. Grigore Bostan a fost românul care se bucura de prestanţă în faţa autorităţilor, cuvântul său avea putere ziditoare, semănând unire şi pace între conaţionali. În persoana sa aveam la Cernăuţi un reazem temeinic, eram siguri că poate să ne protejeze de molima discordiei, să ne reprezinte cu demnitate oriunde… Mai puţin bănuiam că în adâncul sufletului i se ascunde un alter ego, receptiv de la cel mai uşor freamăt al frunzei până la cele mai mari dureri ale neamului său. Păstrez printre cele mai scumpe cărţi cu autografele autorilor şi câteva volume de versuri ale lui Grigore Bostan. Recitindu-le descopăr de fiecare dată noi sensuri, profunde valenţe poetice. Cu mulţi ani în urmă, în aprilie 2005, în preajma celei de-a 65-a aniversări şi la mai puţin de-un an de la subita-i dispariţie, când pentru soţia sa durerea pierderii era atât de mistuitoare, Lora Bostan a găsit puteri să-mi răspundă la provocarea despre poetul cunoscut doar ei în momentele sacre ale creaţiei. Or, numai ea l-a văzut „între patru ochi cu poezia”, fiind îndreptăţită să spună: „Grigore se considera mai întâi de toate poet, acest aspect al creaţiei sale fiindu-i cel mai drag şi mai dorit. Dacă vreţi să înţelegeţi ce trăia şi cum percepea Grigore Bostan valorile umane şi existenţa în general, atunci partea cea mai sensibilă şi mai nobilă a fiinţei sale numai în poezie poate fi găsită”. Şi numai spre inima ei se îndrepta crezul poetului de a fi pe deplin înţeles: „Şi poate numai tu mă vei găsi/ cu primul bob de rouă luminat/ voi trece-n stol de păsări peste zi/ pe lângă vechiul geam înlăcrimat”.
Nu-mi amintesc unde şi când am auzit prima dată acest cântec „mai vechi ca Unirea” – „Treceţi batalioane române Carpaţii”. Dar după emoţiile ce mă cuprind când îl aud, după fiorii şi furnicarii simţiţi din tălpi şi până-n creştet, îmi dau seama că întotdeauna a fost cu mine. L-au cântat cu mândrie bunicii la 1918, l-au intonat părinţii în primii ani de şcoală, ca mai târziu să-l îngroape în inimă, să-l acopere cu frunze de pelin… Şi totuşi, aşa înecat în amar, „Treceţi batalioane români Carpaţii”, era îngânat în surdină, în intimitatea casei, undeva în câmp, când se adunau femeile la umbra vreunui copăcel rătăcit, să-şi tragă răsuflarea după istovitoarea muncă de pomană în folosul statului. Atâta jale şi dor reverberau vocile lor, că nu putea fi vorba doar de un îndemn la trecerea Munţilor Apuseni. La alţi Carpaţi se gândeau românii bucovineni când chemau paşnic, prin cântec, batalioanele „cu frunze şi flori”.
Nu pot uita momentul când l-am văzut prima dată, ridicându-se în picioare şi cântând cu toată sala acest cântec, pe academicianul Grigore Bostan. Mă aflam la Gălăneşti, printre delegaţii la primul Congres al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Atunci credeam sincer că „nădejdea e numai la noi, că ne aşteaptă izbânda” înainte. Atunci, când Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, condusă de scriitorul şi savantul Grigore Bostan, ne reprezenta întreaga comunitate, ştiam bine ce dorim, spre care izbândă ne îndreptăm. Au trecut aproape trei decenii de la acel eveniment. Acum, când ar fi rotunjit al 80-a arminden, dacă inima nu i-ar fi cedat atât de timpuriu, recitindu-i al doilea roman din „Eterna” – „Eterna-2 sau Peştera Urşilor”, mi l-am imaginat pe autor urcând creste abrupte în ritmul „Înainte, înainte… să cucerim ce-avem de cucerit”. În urcuşul său, eroul romanului fredonează „Ne-aşteaptă şi cerul, ne-aşteaptă şi munţii!”, cu înflăcărarea pe care l-am văzut la Gălăneşti pe autor cântând „Treceţi batalioane…” – crezul vieţii sale.
Aşa a fost Grigore Bostan în viaţă şi aşa a rămas să dăinuie în poezie, patriotismul, trăit în sine, simţindu-l cu toate fibrele sufletului. Dacă nu-i grăbea Dumnezeu plecarea la „Eterna”, şi acum la vârsta-i de 80 de ani, paşii, deşi mai obosiţi, l-ar purta spre Urcuşuri, fericit de a ne vedea citind şi învăţând a trăi vertical din cărţile sale.
Ştefan cel Mare, înălţat pe Dealul Cerului, – visul neîmplinit al sculptorului Dumitru Gorşcovschi
A dispărut subit cu cinci ani în urmă, la un sfârşit ceţos de martie, cu zloată şi vânt pătrunzător. Nu pentru o zi două, retras în intimitatea creaţiei cum obişnuia uneori, ci pentru totdeauna. Nu i-a fost dat să-şi adune prietenii la aniversare, i-a strâns la un înnegurat adio, el plecat să-şi întâlnească părinţii, a căror mângâiere n-a cunoscut-o niciodată. Puţini dintre cunoscuţi l-au condus pe ultimul drum, moartea sa tragică rămânând sub semnul misterului. La fel i-a fost şi apariţia pe lume, ţinând minte despre sine începând de la anii foametei, lângă părinţii adoptivi din Voloca. Destinul i-a fost marcat din copilărie, când păştea oile sub geana bătrânilor codri şi frământa lutul din malurile Borodaciului (unul din cătunele comunei), modelând simple figurine pentru zăbava prietenilor de joacă. Tristeţi inexplicabile îi răscoleau sufletul gingaş de copil. Nefiind în stare să le înţeleagă, să le exprime în cuvânt, le plăsmuia în lut şi piatră.
În acei ani înfometaţi de după război, mama Saveta şi moş Maftei Bojescu din Voloca-pe-Derelui nici nu bănuiau că fiul lor de suflet va ajunge cunoscut printre oamenii de artă şi va înveşnici urmele româneşti pe pământul Bucovinei. Dumitru Gorşcovschi îşi amintea cu pioasă recunoştinţă de părinţii adoptivi din Voloca, care l-au crescut până la 13 ani alături de trei copii ai lor. Lui Maftei îi zicea „moşu”, nu-l numea „tată”, deoarece îl vedea mai rar. Capul familiei se afla mereu pe drumuri, în căutarea unui câştig pentru a-şi întreţine casa. Uneori îi lua pe băiatul de suflet în câmp, în pădure la tăiat lemne. Îi arăta colinele din jur, povestindu-i despre arcaşii şi biruinţele lui Ştefan cel Mare. De la ţăranul cu mâinile bătătorite de muncile câmpului, Dumitru a auzit prima dată de Eminescu, căci mai demult gospodarii aşezaţi aveau şi dragoste de carte.
Era iubit ca şi ceilalţi trei copii în familia din Voloca, însă la treisprezece ani viitorul sculptor, parcă auzind chemarea vocaţiei, a pornit pe drumul său. Mai întâi a trăit la internat la Tereblecea, apoi la Carapciu, unde a absolvit opt clase. Pe urmă vocaţia l-a adus la o şcoală de meserii din Cernăuţi, acolo începând să însuşească serios arta modelării în lut. Încă din acei ani, lucrările sale au fost selectate pentru expoziţii, iar unele – cumpărate de către Ministerul Culturii al Ucrainei. De-atunci a devenit supusul talentului, avându-l pe Dumnezeu în ajutor. Credea nestrămutat că nimic nu i-ar fi reuşit în creaţie, dacă n-ar fi avut de partea sa o scânteie de divinitate. A încercat din fragedă tinereţe cercetarea asiduă a necunoscutului, urcând treaptă cu treaptă, ridicându-se după dureroase căderi, până a ajuns să înveşnicească o clipă din zborul Luceafărului. Dacă (nu neapărat din rea voinţă) îi vom răscoli prin zbuciumata-i viaţă, putem să-i găsim destule păcate şi metehne, să ne amintim că răspândea în jur negativism şi senzaţia de inconfort, că se aprindea şi se supăra din senin. Însă nimeni nu-i va contesta valoarea sculpturilor, nu va nega faptul că Dumitru Gorşcovschi a lăsat oraşului, dar mai ales neamului românesc din Bucovina, cea mai frumoasă, mai scumpă şi mai de preţ amintire – subtila statuie a lui Mihai Eminescu, întruchiparea zborului de Luceafăr al Poetului în hlamida adolescenţei cernăuţene. Nu e unica operă a regretatului dispărut, mai are sculpturi prin localităţile bucovinene şi în Republica Moldova, însă monumentul lui Eminescu este Olimpul său, pe care n-a urcat nici până, nici după împlinirea acestui sacru vis. În preajma dezvelirii statuii mi-a mărturisit că e rodul muncii sale de-un deceniu şi a pregătirii de-o viaţă. În acea perioadă de frământări mistuitoare când „se năştea” irepetabila-i creaţie, sculptorul intra des pe la redacţia „Zorilor Bucovinei”, ziarul care l-a susţinut cu puterea cuvântului tipărit, i-a oglindit parcursul spre Eminescu şi spre alte vise germinate de fantezia artistului. După instalarea monumentului în centrul Cernăuţiului, încă mult timp sculptorul trăia ca într-un delir de care suferă îndrăgostiţii de făpturi ideale, nu-şi putea elibera inima şi întări braţele pentru o nouă lucrare. L-am văzut nu o dată lângă statuia lui Mihai Eminescu din centrul Cernăuţiului – în primele săptămâni şi după ani de la dezvelire, de parcă se temea că o să dispară, de parcă nu-i venea a crede că mâinile sale au modelat-o.
Îl întâlneam uneori amărât, supărat pe toată lumea şi nu o dată ne-am incendiat spiritele în dialoguri controversate. Ultima oară ne-am „ciocnit” la sărbătoarea „Mărţişor” din martie 2015, ca de fiecare dată până la urmă despărţindu-ne zâmbind. Nu ştiam că e ultima întâlnire, că numai peste câteva zile Dumitru Gorşcovschi va pleca pe tărâmul de unde nu există întoarcere.
Oamenilor talentaţi li se acceptă ciudăţeniile, li se iartă răbufnirile explozibile, căci cea mai mare parte a vieţii o trăiesc într-un univers de nepătruns pentru simplii muritori. Dumitru Gorşcovschi avea destule motive să fie nemulţumit. A plecat cu câteva vise neîmplinite la apropiatu-i hotar de 75 de ani. N-a reuşit să-şi vadă aievea visul purtat în suflet încă din copilărie, când rătăcea cu moş Maftei prin Codrii Cosminului. Mi l-a destăinuit în preajma rotunjirii a 60 de primăveri, în momentul de graţie, când statuia lui Eminescu era gata să-şi descopere miracolul: „Mi-a trecut viaţa de până acum ca o clipă, ca un zbor de rândunică. Deşi 60 de ani nu-i vârsta când priveşti înainte şi nu ştiu cât timp îmi va mai îngădui Dumnezeu pentru creaţie, sper că îmi va dărui putere să frământ încă multe tone de lut. Mă grăbesc să realizez lucrările ce se află deocamdată în schiţe, le păstrez în gând…”.
În gând şi în suflet purta compoziţia monumentală consacrată lui Ştefan cel Mare, pe care o vedea înălţată pe Dealul Cerului (pe moşia Volocii), complexul sculptural în memoria martirilor de la Fântâna Albă, câteva schiţe ale statuilor despre care se înţelesese cu compatrioţii din Boian, încă în anii când trăiau profesorul Vasile Bizovi şi preotul Boris Ţapu. Schiţase o compoziţie cu profunde semnificaţii consacrată martirilor din Voloca, satul care îl socotea drept baştină. Cel mai mult dintre toate proiectele îşi dorea să-l vadă pe Ştefan Vodă înălţat pe Dealul Cerului, cum numea el locul ales pentru opera sa. Spunea că ţine la această compoziţie sculpturală ca la cei trei copii ai săi. Avea presimţirea că îşi va realiza şi acest vis după trecerea hotarului de 60 de ani, că-i va da Dumnezeu zile şi putere. Timp, dorinţă, sănătate şi putere a avut încă 15 ani, dar i-au lipsit susţinerea şi înţelegerea necesare escaladării obstacolelor din faţa lui Ştefan cel Mare. Dacă îşi alegea o altă figură istorică, nu din trecutul de glorie al neamului nostru, poate reuşea…
Maria TOACĂ
Fotografii de Nicolae Hauca
Gazeta de Herța 