Coman Șova din volumul VIAȚA CA UN POEM

ACUM

Acum,

nu mâine.

Nu altă dată,

nu în alt anotimp.

Acum.

Ce am de făcut acum

trebuie făcut acum,

iar pentru mâine, altă dată,

în alt anotimp

voi face atunci, pe loc, atunci.

Acum spune ce ai de spus,

dărâmă ce ai de dărâmat,

înalţă ce ai de înălţat,

trăieşte ce ai de trăit.

Aşa şi în zilele următoare,

toată viaţa –

trăieşte ce ai de trăit.

Că de făcut nimic

ne rămâne

Toată moartea…

ZĂPADA ŞI OCHII LUPILOR

Să nu te temi de iarnă şi de lupi

în pădurea aceasta.

Iarna-i ou de fildeş străveziu,

iar lupii nişte câini mai vechi.

Să nu te temi de nimeni!

Printre lupi şi iarnă,

împreună vom trece, trebuie,

fiindcă de-abia dincolo

e tot ce ţi-am promis.

Uneori se întâmplă avalanşe,

ai auzit, dar să nu pui răul în faţă,

dacă se-ntâmplă, se-ntâmplă.

Dă-mi mâna.

 colina-i departe şi-naltă,

arborii mi-s prieteni, vom merge şi noaptea,

vorbesc cu brazii cum aş vorbi cu tata,

ştiu o troiţă veche într-un mal

şi dacă trecem de ea –

gata, am ajuns.

 Nu te teme, iubito, de întuneric,

zăpada şi ochii lupilor

ne vor călăuzi.

AI PUTEA FI

Mergi înainte, oboseala va trece

şi spaima că n‐ai fi alesul alung‐o.

Aleargă,

ai putea fi.

Sfârşeala şi setea şi disperarea

sunt pentru toți,

toate se împart egal la toți.

Aleargă.

Dacă te opreşti o clipă, poți să pierzi.

O să cadă o ploaie piezişă şi rece,

drumu‐i alunecos şi îngust.

Aleargă!

Ai putea fi.

Vis şi tumbe

Am văzut o pădure în marş

pe asfalturi fierbinți.

O pădure de foioase şi conifere

cu galerii nesfârşite de păsări

invadase oraşul.

Un fagus silvatica

îşi rezema coatele de Intercontinental.

Păsările dirijau autobuzele,

troleibuzele, taximetrele şi furgonetele

către linia de centură.

Sămânța plopilor piramidali

începuse să rodească

în răsuflarea trecătorilor,

pe umerii statuilor de bronz,

între vorbe,

pe toate scările de marmură şi neon,

pe fumul țevilor de eşapament

în părul despletit al fetelor.

Din cinematografe ieşeau

păduri tinere de mesteceni,

alimentarele erau pline

de fructe sălbatice

şi ouă de dropii.

Pe bulevard,

pinii

înălțau un castel de cetini

pe coloane dorice.

În mijlocul pieței,

stejarii

ridicau un monument

cât un anotimp ploios

fără umbră.

Totul era accesibil

în aerul îmbătător al coniferelor,

iar pe covoarele fermecate

ale poienilor plutitoare

iepurii albi

făceau tumbe.  

GRAVITAȚIE

Uneori,

ca bunăoară în după‐amiaza de azi,

gravitația –

ce altceva poate fi? –

mă trage şi mă cheamă

de parcă i‐aş fi sclav,

mă ține strâns în pumnul ei,

nu cumva să mă împrăştii aiurea.

Oasele nu mai rezistă,

o să‐i facă jocul,

vor cădea mai jos decât carnea,

şi carnea o să cedeze

căzând mai jos decât auzul,

şi auzul

se va lăsa.

Eu

voi mai stărui cât voi mai stărui

şi‐o să mă las,

în voia ei,

atras.  

NEVOIA DE ALB

Ce stă în firea lucrurilor

se întâmplă,

şi ce se întâmplă se va mai întâmpla.

În firea norilor stau ploaia şi tunetul,

în firea drumului – mersul şi rătăcirea,

în firea ochilor – lumina şi somnul,

în firea iubirii – nunta şi trădarea.

În firea mea stau atâtea încât

nu pot să le‐aleg, să le înşir

şi să spun: uite acestea stau în firea mea.

Şi totuşi, în acelaşi fel plâng,

ca toți cei care plâng

când au nevoie de alb.  

ZGOMOT

E zgomot mult pe lume,

e mult zgomot –

poeții‐s stingheriți de zgomot.

Le vine zgomot nepoftit în umbră,

decapitând imagini,

zgomot hoț ce intră pe fereastră

şi calcă greu, târâş pe melodii,

țopăie pe timpane, pe nervi, pe lacrimă,

zgomot de praf, de fiare, de harță, de pâră,

de fum, de țipăt, de zăvor, de vomă, –

zgomote, zgomote, zgomote,

cuiele, spinii şi lemnul

pe care zace liniştea

cu palmele zdrobite.  

FRIG

Frig

de‐mi vine să mă strecor

în blana unei pantere galbene.

Visez la cei arşi pe rug,

ce cald le‐a fost.

Până şi‐n inima iubitei

a pătruns frigul acesta…

O, ce frig!  

ÎN ASTEPTAREA FIULUI

La început de anotimp să ştii că te aştept,

îți voi încredința un tărâm de atins,

va fi o livadă cu ionatane alături.

Nu va ploua trei zile de la naşterea ta,

ca vechii părinți să aducă

sufletul lor mare în copii…

Îți voi lăsa distanțe lungi să le porți

până când ai să fugi cu iubita

într‐o insulă mică,

pentru o joacă în doi, pe o plajă de aur.

Eu voi fi mai departe,

şi slovele pe care le las

să le uiți între pini şi ninsoare.  

ZĂPADA, FLOARE ALBĂ

Sorbind din cafea,

trăgând din țigară,

ne ocupăm de vindecarea bolilor.

Poezia e o treabă minoră

a celor ce n‐au altceva de făcut.

Baloane colorate smulse de curenții de aer

în ceața predominantă.

Duminica e ziua mea de trudă.

Ploaia a uitat de pământ

în acest anotimp pârjolit.

Sorb nopți întregi păscând cuvinte,

văd un soare cu ochii arşi

ca ochii judecătorilor subalterni…

Şi numai iarna

îmi va da zăpada

ca pe o floare albă.  

RĂTĂCIT

Cineva mă ia de braț

şi mă conduce pe căi rătăcite,

unde nimic nu mai sună

a cântec.

Nu mai sună a cântec.

Facă‐se totul precum

n‐a mai fost făcut.

Pământul se clatină,

începe căderea.  

ZEIȚA

Când nu mai aud zgomotul din jur,

când uit de frig, de foame, de ducă,

de n‐am, de vreau,

când uit de toți, de toate,

atunci vine Ea.

În mâna dreaptă, în vârful peniței,

în piept, în ochi, pe tâmple,

în pori, în lacrimă, în respirație, în umbră,

mă ocupă pe de‐a‐ntregul.

Şi sunt al ei.

Sunt vocea ei, vibrația ei, plânsul ei,

sunt mâna care scrie ce spune ea,

pur

şi simplu

şi supus.  

FACEREA

Ai privit un loc de pe cer

şi acel loc s‐a făcut soare,

aveai nevoie de el ca de‐o unealtă

şi a devenit cuptorul făpturilor Tale

de țărână şi apă – peste care ai suflat

şi au început să se mişte,

să mişune prin grădină,

să se rătăcească,

să mănânce mere,

să intre în conflict

de Ți‐au stârnit un râs

Dum‐ne‐ze‐iesc.

Apoi, întorcându‐Ți fața de la ele,

Le‐ai lăsat aşa…

Mai târziu,

ai sădit în carne omenească un Fiu

ca să le arăți

cum ai fi vrut Tu să fie oamenii,

cum ar fi putut fi.

Şi ei…

L‐au răstignit.

REGELE DAVID

Să vină toți fiii

care mi‐au bântuit sângele

şi ca o grindină să bată

fața femeilor.

Să vină dinastia mea de fii

înalți şi drepți,

pentru ochii mei aşteptând.

Să vină fiii,

chiar dacă printre ei

se află Absalom.

Să vină fiii,

pădure de cerbi luminând cerul,

înainte de a se face dimineață.

Să vină Absalom,

fiul cu ochi de vis abia‐nceput,

cu umeri de silex

mirosind a ozon şi a luptă.

LEGENDĂ

Goliat nu a fost învins,

s‐a lăsat învins –

David era un copil,

trebuia să vină.

Acolo jos în praf,

Uriaşul

era învingătorul

orgoliului său.

Abia atunci

Goliat

şi‐a fost pe măsură.

(Aducem mulțumiri scriitorului Nicolae Spătaru pentru inițiativa de a publica poemele poetului bucureștean  Coman Șova. Sperăm să vedem volumul integral editat la Cernăuți)