„E frumos să te plângă cineva/ după ce mori/ e chiar mai frumos/ decât răsăritul soarelui/ pentru că rar ţi-a fost dat/ să se întâmple ceva numai pentru tine/ fără să ţi se ceară recunoştinţă” (Marcel Mureşeanu)
Amânam aceste rânduri pentru mai târziu, mai aproape de 12-13 iunie, zile negre în calendarul suferinţelor neamului, când ne comemorăm victimele deportărilor staliniste, tragediile prin care au trecut românii din ţinutul nostru răscolindu-ne dureros memoria. Dar vestea despre moartea publicistului basarabean Vlad Pohilă, un erudit nepereche, temerar străjer al limbii române îndrăgostit de Bucovina, mi-a grăbit răscolirea proaspetei pierderi a comunităţii româneşti din ţinutul nostru, provocată de trecerea prea timpurie la cele veşnice a parohului Bisericii „Sfântul Spiridon” din Herţa. Posibil, drumurile scriitorului Vlad Pohilă şi preotului Nectarie Bălan nu s-au întretăiat niciodată, însă îi înnemureşte curajul şi puterea cu care şi-au apărat dreptul la istorie, limba română, identitatea.
De fiecare dată în miez de Cireşar, adunaţi în jurul lui Octavian Bivolaru, regretatul preşedinte al Societăţii „Golgota”, începeam maratonul durerii de la Herţa, de la Crucea mucenicilor neamului din curtea Bisericii „Sfântul Spiridon”. Nu pentru că acest loc ar fi un sanctuar de mai mari suferinţe sau ar avea mai multe nume de martiri decât alte vetre româneşti din actuala regiune Cernăuţi, ci datorită slujitorului sfântului locaş, părintelui Nectarie. Ştiu că enoriaşii, pe care i-a păstorit cu nemărginit devotament, îi regretă profund trecerea în veşnicie şi încă mult timp vor trăi neîmpăcaţi (nealinaţi) cu această pierdere. Ei, cei care l-au avut de călăuză spirituală şi i-au sorbit ani nenumăraţi, la sfintele liturghii, nectarul îndrumărilor duhovniceşti, luând lumină de la lumina evlaviei sale, îi cunosc mult mai bine decât autoarea acestor rânduri faptele ce-i definesc demnitatea. Noi, cei care îi treceam pragul sfântului locaş doar în momente de rezonanţă deosebită în destinul românilor de pe acest picior de plai, l-am cunoscut şi ne-am pătruns de integritatea-i morală din cuvintele liturgice rostite în timpul slujbelor de pomenire, din predicile adresate enoriaşilor, mai ales generaţiei tinere.
Atunci când vine de la un slujitor al altarului, cuvântul sincer rostit, înnobilat de miracolul credinţei, îşi are putere ziditoare, asemenea sacrificiilor şi faptelor bune, plăcute lui Dumnezeu. Scurta viaţă a părintelui Nectarie e o mărturie că sunt de ajuns şi câteva cuvinte pentru a rămâne viu în amintirea apropiaţilor, urmaşilor, oamenilor care veneau la sfânta liturghie ca să-i asculte cuvântul înaripat de Duh Dumnezeiesc. Cel mai frumos lucru ce-l pot face copiii botezaţi şi tinerii cununaţi în Biserica „Sfântul Spiridon”, de preotul Nectarie, este să dea ascultare, să nu uite aceste cuvinte. Le-am spicuit din relatările publicate de-a lungul anilor de la Tedeum-urile oficiate de regretatul părinte pentru martirii neamului, în momentele de pioasă pomenire, când bisericile se îmbrăcă în doliu, Tricolorul coboară în bernă şi jalea se aşterne peste întreaga românitate. Avea curajul să spună adevăruri, să-i îndemne pe români să-şi apere valorile, fiind tare în credinţa că acolo unde-i Dumnezeu este şi izbânda dreptăţii. Iată un crâmpei din cronica de acum zece ani a evenimentului comemorării victimelor deportărilor din Ţinutul Herţei: „Nu ştiu dacă pretutindeni, în toate satele martirizate, au bătut clopotele, s-au aprins lumânări la crucile şi monumentele simbolice, înălţate în memoria românilor martirizaţi. La Herţa, însă, acesta e un ritual sacru, menţinut de parohul Bisericii Sfântul Spiridon, părintele Nectarie, şi preluat de autorităţile raionului, indiferent de culoarea lor politică. Sufletele a sute de români exilaţi, rămaşi să zacă la depărtări de mii de kilometri de pământul natal, şi-au găsit eterna pace la loc de lumină şi verdeaţă, pe această gură de rai din curtea bisericii umbrită de arbori seculari, ocrotită de dragostea preotului şi a enoriaşilor săi. E poate şi un semn de sus că anume această oază de beatitudine a fost aleasă să păstreze memoria oamenilor sacrificaţi fără de vină de cel mai feroce regim din istoria omenirii, locuitorii de astăzi ai Herţei având norocul de un slujitor al bisericii care, deşi face parte din generaţia tânără, le aminteşte mereu datoria de a nu uita tragediile trecutului… Şi în acest miez fierbinte de Cireşar, în duminica de 13 iunie, rugându-se la crucea simbolică, părintele Nectarie, după ce a ţinut cuvenita slujbă de pomenire, a adresat către tinerii prezenţi acolo un răscolitor apel de a păstra memoria buneilor, moşilor şi strămoşilor mânaţi pe drumul pătimirilor…”.
Delicat, cu impresionantă înţelepciune pentru vârsta ce-o avea la acel moment, invocând sacrificiile înaintaşilor, tânărul preot le amintea enoriaşilor din generaţia sa că uitarea înseamnă lepădare de părinţi şi de rădăcinile noastre, aşa cum Iuda s-a lepădat şi L-a vândut, pentru câţiva arginţi, pe Hristos. Pentru cei vârstnici, adunaţi acolo, a avut alt mesaj, conştient că lor nu trebuia să le amintească nimeni de datoria „de a nu uita”, trecutul cu toate suferinţele arzându-le necontenit în inimi. De aceea se adresa, cu orice prilej, către tineri să preia şi să ducă mai departe povara durerilor. Iar supravieţuitorilor tiraniei regimului totalitar nu înceta să le mulţumească pentru rezistenţa şi puterea sufletească de a fi tari în credinţă, cu rugi în duh şi adevărul lui Hristos. „Aţi plecat cu icoanele sfinţilor în suflet, aţi purtat lumina lui Hristos pretutindeni, nu v-aţi vândut credinţa, ţara, limba, aducându-le pentru noi înapoi acasă, ca să le avem astăzi. Vă mulţumesc pentru credinţă şi să vă rugaţi şi pentru noi în rugăciunile voastre la Dumnezeu, că ştiţi să vă rugaţi ca nimeni dintre cei care n-au cunoscut greutăţile şi suferinţele ce v-au fost date”, le exprima recunoştinţa părintele duhovnicesc.
În zile de doliu de la început de iunie, rugăciunile sale se înălţau pentru doi oameni simpli – Elena Gaină şi Haralambie Apercioae, buni creştini care au înălţat o cruce – primul simbol în memoria martirilor anilor 1940-1941, precum şi pentru iertarea păcatelor celor care n-au ajuns să-şi potolească dorul de casă. Pentru preot rezistența mucenicilor români din Herța era drept model de iertare şi iubire creştină, simbol al biruinței asupra durerilor. El ne îndemna „să fim măcar puțin ca mucenicii noştri, să fim mai iertători, mai buni, căci lor nu le-a fost rușine să spună că sunt români, să vorbească românește. N-au luat de acasă pâine, ci portul străbun şi icoane. Pe unde au fost răstigniți, românii noştri au semănat iubire și credință. Şi-au dat sufletul pentru Hristos, au dus lumina Evangheliei şi iubirii în cele mai straşnice locuri…”.
Revenind de la cuvinte la fapte, aş mai aminti că părintele Nectarie a participat, alături de alte feţe bisericeşti, la protestul din toamna anului 2017, organizat de societăţile naţionale româneşti la Cernăuţi întru apărarea limbii române. Nu contenea să propovăduiască dragostea pentru limba română, consolidată de îndemnul „să fim uniţi aşa cum a vrut să ne vadă Ştefan cel Mare şi Eminescu”, dar mai ales de credinţa că sfinte ne sunt rădăcinile şi un copac viguros poate fi doborât numai dacă i se sapă la rădăcină.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 