Un episod al invaziei staliniste în Herţa, în anul 1940

În zorii zilei de 29 iunie 1940, peste meleagurile Herţei, cu satele sale, un neprevăzut şi neaşteptat blestem a căzut peste paşnicii locuitori ai acestui ţinut situat în extremitatea nordică a Moldovei dintre Şiret şi Prut. La ora 4.45, când se crăpa de ziuă, tancuri staliniste cu steaguri roşii înfipte pe botul lor se rostogoleau habotnic pe şoseaua Cernăuţi-Dorohoi, trezind lumea localităţilor herţene fără nici un motiv etnic, istoric sau administrativ… Dar nu numai că se revărsau năprasnic peste un teritoriu niciodată cotropit până atunci, militarii invadatori sovietici, în furia şi infatuarea lor, au înfricoşat micul orăşel chiar la sosire prin împuşcarea a trei militari români şi rănind grav alţi trei. Militarii români se aflau cu bateria lor la datorie, susţinând Armata Română în retragere. Vestea acelei tragice întâmplări căzută peste lumea Herţei la revărsatul zorilor s-a răspândit ca sunetul.

Autorul acestor rânduri era la vârsta trecerii de la copilărie la adolescenţă în acea dimineaţă şi a trăit pe viu evenimentele derulate în acele zile de infern, când a fost invadat nord-estul României: Basarabia, nordul Bucovinei şi Ținutul Herţa. Calvarul pe care l-a trăit populaţia acelor teritorii istorice româneşti împreună cu Armata Română în retragere nu poate fi integral descris decât de cei care l-au suportat. Şi autorul îşi aminteşte:

„Dormeam sub poiată în căruţa cu fân proaspăt cosit. Am avut un vis frumos că ma dusesem în „cioate” la cules de fragi pe panta abruptă a dealului împădurit din sudul satului natal, Slobozia. „Bang! Bang! Bang!” – au auzit urechile mele sunetul gros al clopotului cel mare de la clopotniţa bisericii. Am deschis ochii, observând lumina zilei în timp ce clopotul bătea în continuare. Buimăcit, m-am frecat la ochi întrebându-mă ce s-a întâmplat. Cine o fi murit? M-am dat jos din căruţă cu intenţia să mă duc spre bucătăria de vară, aflată la 20 de metri, unde, pe o laiţă alăturată, erau aşezate găleţile cu apă. Am băgat faţa în una din ele, aruncând cu apă peste gât şi ceafă, clipă în care am auzit un plâns. L-am recunoscut numaidecât, fiind al mamei. Am înlemnit, străfulgerându-mi un gând urât legat de clopot… oare un frate sau o soră în noaptea asta?.. Şi pe mine nu m-a trezit nimeni? Cum eram am zbughit-o spre tinda casei cu privire speriată şi cu ochii holbaţi. Puţin am ascultat la uşă auzind: „Văleu, copchiii mei, în ce foc om mai intra?”, zise ea. Deschizând uşa, tremurând, dintr-o primă privire m-am liniştit ca după un cutremur, când apuci să vezi că toţi sunt în viaţă. Mama cu trei copii, fraţii mei în jurul ei, toţi plângând. Mama nu bocea că, Slavă Domnului, nu avea de ce. „Dar tata unde-i?”, am întrebat observându-i lipsa. Cu lacrimi în ochi mama mi-a făcut semn să mă apropii şi, acoperindu-mă cu mâinile ei pe cap, mi-a zis: „Dragul mamei, s-a dus la palamar să vadă de ce trage clopotul“. După câteva clipe se auzi afară schelălăitul câinilor şi scârţâitul porţii. Tata tocmai intrase prin ea şi apoi în casă.  „Au năvălit staliniştii cu tancuri în Herţa! Au împuşcat şi au rănit ofiţeri români pentru că n-au vrut să se dezarmeze! E mare jale acolo şi lumea fuge puhoi speriată spre Dorohoi”. Eu, auzind în acea clipă dialogul dintre părinţi, am sărit în faţa tatei, rugându-l: „Tată, îmi dai voie să urc pe costişă până în vârful dealului, să văd spre Prut ce trece?”. „Cu condiţia să te întorci numaidecât”.

Urcând pieptiş costişa, pe vârful dealului am privit în bătaia răsăritului de soare spre luciul apei Prutului în dreptul izlazului Horbovei. Pe lângă Prut alăturat se derula şoseaua Cernăuţi-Mamorniţa-Dorohoi interpusă privirii mele. Am văzut trecând în şir blindate, camioane cu soldaţi înarmaţi, tunuri etc. Se auzea un muget surd de motoare şi uneori voci ale invadatorilor cântând. Odată cu invadatorii, pe margini treceau refugiaţii cu cai şi căruţe într-un imens puhoi plecaţi din satele Bucovinei spre Herţa. În timp ce priveam spre Prut, se auzea şi sunetul clopotelor din Buda Mică şi Godineşti care băteau şi ele anunţând întâmplarea tragediei din Herţa. Am coborât numaidecât spre casă. Pe toloacă, în apropierea casei, tot mai mulţi săteni, printre care şi tata, au început să se adune alarmaţi. După circa o oră au hotărât să nu se mai tragă clopotul. După câteva minute, tata s-a întors acasă. În acel moment, un muget de motoare a început să se audă în văzduh, la început mai încet și, apoi, din ce în ce mai tare, înfricoşător. Am ieşit cu toţii în curte, zărind la mică înălţime zburând dinspre Cernăuţi spre Herţa un stol de avioane negre ca ciorile ce se îndreptau spre sud, probabil în recunoaştere. Fiind la înălţime mică, aveau intenţia să îngrozească lumea. După un ocol deasupra Herţei, s-au îndreptat spre răsărit, dispărând peste Prut. Pe toloacă între oameni era mare fierbere. Nu ştiau ce să facă. S-a hotărât să mai aştepte două zile. Nimeni nu bănuia ce se întâmpla între cele două armate care se confruntau în zona Herţei. Înainte de prânz s-a auzit că după unele parlamentări între ofiţerii români care se aflau în orăşel şi cei sovietici, li s-a permis militarilor români să plece cu morţii şi răniţii spre Dorohoi. La ora nouă, cortegiul funebru încadrat de puhoiul de refugiaţi, a plecat din Herţa spre Dorohoi. Cu acel puhoi am plecat şi eu cu tatăl meu şi cu un frate mai mic, dar a fost prea târziu. După trecerea convoiului, la sud de Herţa, sub un pod al şoselei, Armata Română a instalat în grabă o escarpă la câţiva kilometri de marginea orăşelului. Mai la sud de escarpă (sub pod) la circa 500 metri, militarii români artilerişti au instalat o linie-baraj de artilerie cu intenţia de a opune rezistenţă înaintării staliniştilor. Când tancurile sovietice au apărut la marginea orăşelului, s-a activat escarpa care a produs o puternică explozie, aruncând podul şi şoseaua în aer. La auzul şi văzul acestei explozii, tancurile sovietice s-au oprit. Un grup de câţiva ofiţeri invadatori s-a deplasat la marginea gropii formate cerând socoteală românilor. Li s-a răspuns categoric că până aici au ordin să se retragă. Militarii străini s-au întors la tancurile lor şi, după unele convorbiri telefonice cu comandamentul sovietic, s-a stabilit ca acolo să se pună graniţa. Din acel moment militarii sovietici s-au deplasat spre stânga şi spre dreapta şoselei nemaidând voie să treacă cineva. Refugiaţii care n-au trecut înainte de explozie au fost forţaţi de sovietici să se întoarcă în satele lor, blestemând şi plângând în hohote.

Cortegiul funerar cu morţii şi răniţii şi-a continuat drumul după ce trecuse înainte de locul exploziei spre Pomârla – Dorohoi încadrat de puhoiul de refugiaţi. S-a aflat în acele momente că sovieticii sfidător au motivat împuşcarea militarilor români printr-un gest necontrolat al ofiţerului sovietic din primul tanc.

În Pomârla, convoiul funebru trecea printr-o mare mulţime care jelea cu lumânări aprinse şi flori aruncate în calea lui sau lângă sicrie. Întreaga suflare omenească a Pomârlei cu florile rupte din grădini şi lumânările celor două biserici a ieşit să însoţească acel mare alai îndoliat scăpat de ghearele invadatorilor, dar mergând spre libertate. El, convoiul, se deplasa în debandadă printr-un imens colb ridicat de animale, oameni şi vehicule într-un vacarm de nedescris. În căruţe, pe jos, cu bocceluţe sumare pe umeri şi spinări sau agăţate pe cai, vaci, oi, chiar şi pe câini, păşea spre interiorul ţării să scape de iad, căutând salvarea. De căldură, foame şi sete, animalele răgeau, behăiau, câinii lătrau, iar oamenii, în profundă mâhnire ca şi sătenii Pomârlei înşiruiţi pe marginile drumului, plângeau în hohote la vederea şirului de căruţe cu morţi şi răniţi, blestemându-i pe criminalii bolşevici. Preoţii se rugau cu vocea tristeţii, clopotele bisericilor băteau sunetul înmormântării, copiii ţipau de frică, iar femeile boceau. Peste toate acestea se auzeau strigătele de ajutor şi îndurare ale răniţilor cu vaiete deznădăjduite, aprofundând şi mai mult jalea şi starea sinistră. Şi nimeni din acel convoi funebru nu avea o cât de mică vină pentru ce au trăit şi au îndurat în acea zi de 29 iunie 1940.

Prof. Mircea BUDACU, născut în Slobozia, Godineşti, Herţa, în anul 1928

Bucureşti, 2018

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s