Se pare că viaţa noastră, cu tot ce-am avut până acum mai bun şi mai frumos în ea, a încremenit pentru nu ştim cât timp. Cei mai mulţi dintre noi ne petrecem zilele cu evenimente din trecut, retrăindu-le în suflet, transpunându-le într-o lume virtuală prin postările pe reţelele de socializare. Dar cel mai trist e că şi tinerii, chiar şi copiii încep să se întreţină cu amintiri. Nu neg, multe lucruri de folos le putem face de la distanţă şi on-line. Sunt, însă, momente când oamenii simt dureros de puternic necesitatea de a fi împreună. Am intuit această febrilă dorinţă omenească în duminica de 21 iunie la Proboteşti, unde mai mulţi enoriaşi ai Bisericii Sf. Apostoli Gavriil şi Mihail s-au adunat la Troiţa-monument din centrul satului pentru a-şi comemora eroii-martiri. Am ajuns în mijlocul lor datorită preşedintelui Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina, Vasile Rauţ, care, având un mijloc propriu de transport, a asigurat, cât de cât în condiţii de carantină, prezenţa conducerii Societăţii la manifestările de doliu şi slujbele de pomenire ţinute în luna iunie, frântură de timp mai mult decât altele marcate de tragediile trecutului. O bună jumătate de zi la Proboteşti m-am bucurat de graiul nostru drag de care ne este atât de dor – viu, real, cu oameni care preţuiesc poate chiar mai mult decât propriile lor vieţi numele apuşilor străbuni şi părinţi, scrise pe o cruce comună. Şi tot acolo, pentru prima dată în ultimii ani, am auzit rostit cu deosebit respect numele lui Gheorghe Pavel.
„Avem monografia „Proboteştii, un sat martir din ţinutul Herţei”, de la moşul meu, Gheorghe Pavel”, mi-a spus profesorul şcolar Gheorghe Botezatu, unul dintre cei mai versaţi cunoscători ai istoriei localităţii. M-am pornit spre Proboteşti cu acest nume în gând şi nu m-a înşelat presimţirea că numaidecât cineva o să-l pomenească în acea zi de comemorare a martirilor. Doar a suferit şi el, neavând parte măcar de a fi condus pe ultimul drum pe măsura vredniciei sale – cu Tricolor şi cununile recunoştinţei. Nici atunci, la sfârşit de vară a anului 2008 când s-a aflat că moş Gheorghe Pavel nu mai este, nici astăzi nimeni dintre cei care i-au fost alături în lupta pentru renaşterea naţională nu ştie dacă a avut o lumânare aprinsă în clipa eliberării sufletului din chinuitu-i trup. Să fi murit şi el ca martirii deportaţi în Siberia, omorâţi la hotare, fără a-l plânge cineva, fără de lumânare? Îl numeam simplu şi respectuos „moş Gheorghe” sau „moş Pavel”, aşa cum îi spuneau neamurile mai tinere din Proboteşti. Se autodefinea cu Tricolorul, el fiind iniţiatorul şi liderul societăţii cu acelaşi nume. Posibil să-l fi văzut şi într-o postură tinerească, însă în amintiri, ca şi în toate pozele, îmi apare cu părul nins, cu paşii lini şi răsuflarea înăbuşită. Numai ţinuta o păstra dreaptă, aşa cum îi erau şi faptele. Într-un timp a predat geografia la şcoala nr. 13 din Horecea Urbană. Odată iarna, după o serbare, am străbătut împreună pe jos drumul întroienit de la şcoală până la strada Rusă. Nu-mi amintesc ce an era atunci, cert e că a fost tare demult, căci nu se zărea nici urmă de castelele ce se înalţă de ani buni de-o parte şi alta pe acolo. Doar vântul sufla ca într-un pustiu. Până am ajuns la staţia de troleibuz, mi-a dezvăluit visul de a scoate la lumina zilei monografia baştinei sale, având la acea vreme multe pagini scrise, inclusiv listele persoanelor deportate în 1940-1941, celor trimise la munci silnice în Karelia, împuşcate la graniţă în timp ce vroiau să treacă la rude, a 54 de bărbaţi morţi pe front pentru apărarea Patriei române… Avea argumente de necontestat că vatra sa tăiată în două de noul hotar îşi merită statutul de sat-martir. După trasarea graniţei, aproape 700 de persoane au rămas dincolo ori s-au refugiat pe teritoriul României. Putea să rămână şi el printre cei care s-au salvat de traiul „fericit” sub noua putere sovietică. Dar nu din nedorinţa sa l-a ocolit acest noroc. Avea să-i apară mult mai târziu istoria tragică a vetrei străbune, în care şi-a descris impresionant, ca un început de roman, „Peregrinările unui adolescent”. În acest capitol îşi împărtăşeşte amarul despărţirii de casa părintească în ziua de 23 martie 1944, fiind mobilizat cu premilitarii într-o coloană „lungă-lungă, din mii de tineri care veneau dinspre Noua Suliţă şi Cernăuţi”. Deşi nu era decât „un copil de trupă”, a trecut printr-un program riguros de instrucţie militară şi muncă, a săpat tranşee, a zidit cazemate, trudind câte 12-13 ore pe zi. Totuşi, se simţea fericit că se află pe pământul Ţării, printre apărătorii Patriei. Nu munca istovitoare pentru vârsta sa fragedă i-a lăsat răni adânci în suflet. Marea dezamăgire a venit de la oamenii pe care-i socotea fraţi de sânge. Cu amărăciune mărturisea moş Pavel adevăruri înscrise şi în paginile cărţii. „Am primit ordin să ne întoarcem acasă, fiind asiguraţi că nu vom păţi nimic, că bolşevicii nu se răfuiesc cu minorii. Noi, însă, ştiam cum se comportă ocupanţii cu populaţia românească. Trebuia să ne ascundem şi de ruşi, şi de autorităţile româneşti, căci eram vânaţi şi de unii şi de alţii”, povestea moş Pavel fără ocolişuri la întâlnirile cu oaspeţi de rang înalt din România. Nu pentru a le face reproşuri, căci ei nu erau responsabili de tragediile declanşate din 1940. Spunea aceste adevăruri ca să nu se aştearnă uitarea peste încercările prin care au trecut consătenii săi, el întruchipând destinul unui sat întreg, fiind un exemplu viu al vicisitudinilor istoriei.
Dumnezeu i-a fost aproape cu această carte, ajutându-l s-o vadă tipărită cu un an înainte de moarte. În alte privinţe arareori avu parte de bucurii. Ultimele zile şi le-a trăit mai mult la Casa Naţională a Românilor din Cernăuţi, ţinându-i deschisă uşa, având grijă să ude florile… Intra cine avea treabă la Societatea „Mihai Eminescu” sau dorea să-şi tragă sufletul după o raită prin centrul oraşului. Moş Pavel se grăbea să-i propună reviste sau ziare lăsate de vizitatori din România, îi oferea o gură de apă, repetând că a spălat bine păharul de câteva ori. Lipsit de mângâierea fiinţelor apropiate, mai ales după pierderea celor doi copii, îşi găsise adăpost şi mângâiere a singurătăţii în acest sediu al românilor. Era tratat cu atenţie şi afecţiune de liderii celorlalte societăţi, mai cu seamă de membrii misiunii diplomatice a României la Cernăuţi. Invitat la toate manifestările organizate de Consulat, era ascultat cu înţelegere, aşezat la loc de cinste, cuvântul său avea autoritate. Or, a manifestat curaj să înfiinţeze o societate cu temerara denumire „Tricolorul”, să contribuie la descoperirea mormintelor ostaşilor români în bălăriile din cimitirul evreiesc din partea veche a Cernăuţiului… I-a mobilizat pe câţiva buni români să înalţe o Troiţă la intrarea în Herţa, în memoria militarilor care s-au opus năvalei „eliberatorilor” roşii. Moş Pavel era scos în faţă să dea glas la adevăruri incomode în situaţii când alţi lideri nu îndrăzneau sau considerau că nu e în favoarea lor să le spună. El nu făcea demagogie, credea sincer în ceea ce vorbeşte. N-a însăilat legende în jurul biografiei sale. În toate împrejurările a recunoscut că n-a luptat pe front, ci a fost „copil de trupă”. Odată l-am întâlnit din cale-afară de revoltat. Cu glas tremurător m-a întrebat: „Aţi citit ce s-a scris despre mine? Cică am fost deportat în Siberia! Eu şi fără Siberia am suferit destule – din tinereţe până la bătrâneţe. Port în suflet osânda mea, nu-mi mai trebuie altele inventate”. Mi-a arătat un ziar, unde un jurnalist din România, scriind despre destinul său, i s-a părut insuficient de dramatic. La cele povestite de moş Pavel a mai adăugat de la sine, ticluindu-i o biografie numai bună de pus la icoane. Era perioada când pleca în zorii dimineţii din propriul apartament, trăindu-şi mai uşor amarul la Casa Naţională. Ne obişnuisem să-l vedem mereu acolo, până când am găsit uşa încuiată. Când a bătut ceasul dispariţiei sale pentru totdeauna, cum a plecat dintre noi moş Pavel? Cine ştie, cine astăzi ne-ar mai spune?
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 