CU ÎNDRĂGITUL CÂNTĂREŢ GHEORGHE PUIU, DESPRE „SĂRMANA TURTURICĂ”

Între două date de naştere ale tragicei cântăreţe Maria Drăgan – cea reală, 23 iulie, şi cea scrisă pe mormânt, 23 august, am ales o duminică să stau de vorbă cu Gheorghe Puiu, care păstrează două fotografii cu artista ce-şi merită un loc în constelaţia marilor Marii ale neamului românesc. Are tot dreptul să stea alături de Maria Lătăreţu, Maria Tănase, Măria Cebotari şi basarabeanca Maria Drăgan. Viaţa-i scurtă de numai 39 de ani, din care doar vreo şapte a strălucit fericită pe podiumul cântecului popular, mă duce cu gândul la geniul poeziei româneşti Mihai Eminescu. Nu e vorba de o paralelă, Eminescu fiind incomparabil şi irepetabil pe orice tărâm i-a poposit vocaţia, ci de soarta nefericită a omului de talent ieşit din comun, înzestrat cu acel ceva unic ce tulbură, emoţionează, răscoleşte până la lacrimi.

E posibil s-o fi văzut, s-o fi ascultat pe Maria Drăgan în timpul studenţiei la Chişinău, pe la începutul anilor 70. Dar îmi străbat prin ceaţa timpului doar frânturi de cântec, şi nimic altceva ce mi-ar aminti despre suferinţele îndurate de tânăra artistă. La acel moment nu mai apărea pe scenele mari din Chişinău, nici măcar din vreun sătuc prăpădit, taman atunci survenind pretimpuriul ei apus – un tragic declin apropiat de o cruntă învolburare a vieţii, întocmai ca în melodia-i de referinţă „Vai, sărmana turturică…”. Avea în repertoriul propriu mai multe cântece autentice din Basarabia („Mă usuc ca frunza-n vânt”, „Cine nu-i de veselie”, „Pe sub flori mă legăna”…), însă „sărmana turturică” i-a marcat destinul, ea însăşi fiind puiul de pasăre cu aripile frânte, rătăcit prin mărăcini. Era turturica ce zbura ca o nebună de la apa cea bună, mereu însetată de apa rea („Unde vede-o apă rea,/ Ea o tulbură şi-o bea”). Acum, când îmi vine dor de-un apus de soare, o caut prin arhiva TV Moldova, trecând puntea tristeţii de la senina înserare în neagră noapte cu lacrima cântecelor Mariei Drăgan. Dar înaintea melancolicelor înserări în farmec de cântec am primit o carte, ce m-a cutremurat mai tare decât vocile marilor Marii ale neamului nostru. Mi-a trimis-o prietenul din Chişinău (al meu şi al românilor de pretutindeni), dr. Vasile Şoimaru, el fiind şi coordonatorul noii ediţii a volumaşului „Vai, sărmana turturică”, autor jurnalistul Gheorghe Budeanu. Cartea a apărut în 2017, fiind dedicată împlinirii a 70 de ani de la naşterea Mariei Drăgan. Jurnalistul a fost unicul şi ultimul care s-a interesat de cântăreaţa căzută în dizgraţie, vizitând-o la baştina ei, Bălăureşti din Nisporeni. I-a ascultat confesiunile pe malul unui iaz din grădina căsuţei părinteşti. Degrabă după acea întâlnire, cântăreaţa şi-a luat zborul în eternitate. Era 1986, avea încă un an până la împlinirea a patru decenii de viaţă. Bolnavă de tuberculoză, Maria s-a stins la 6 octombrie fără a mai reuşi să citească mărturisirile încredinţate lui Gheorghe Budeanu, care i-a promis că va publica interviul în „Literatura şi Arta” pe data de 9 aceeaşi lună (1986). Moartea a găsit-o într-o îngrozitoare stare de sărăcie, lângă o mamă bătrână şi bolnavă. Ultimii ani şi i-a trăit mângâiată de amintirea faimei artistice, plângând când îşi auzea vocea la radio. Din acel interviu, din mărturisirile prietenilor apropiaţi şi artiştilor-colegi de scenă, incluse de autor în ediţia a 2-a, revăzută şi completată, se profilează chipul, precum şi destinul, unei extraordinare interprete de muzică populară românească din Basarabia. Autorul rememorează drumul spre apogeul succesului scenic al unei copile dintr-o familie numeroasă şi săracă, dar înzestrată cu har dumnezeiesc. În răstimpul cât a fost solistă vocală în ansamblul „Mugurel” (1966-1974) a lansat un repertoriu cu 500 de cântece – o parte preluate de la interpreţi din România, dar cele mai multe fiind piese autentice din Basarabia. Cu „Mugurel” a cutreierat ţara în lung şi lat, făcându-i pe spectatori să plângă de bucurie, a adunat aplauze furtunoase prin străinătate, a trăit suprema fericire atunci când trecea prin centrul Chişinăului şi auzea cum şopteşte lumea din jur: „Asta-i Maria Drăgan…”. După destrămarea de către autorităţile din cultură a ansamblului „Mugurel” (se presupune că din cauza repertoriului românesc) a început s-o pască nenorocul. A cântat un timp cu Suruceanu în „Bucuria”, chinuindu-se să treacă la muzica uşoară, un an a fost angajată în „Lăutarii”, maestrul Nicolae Botgros amintindu-şi că atunci când cânta Maria Drăgan „muzicanţii rămâneau încremeniţi şi uitau de instrumente”. Dar era prea frumoasă şi talentată ca să nu trezească invidie, să nu-şi facă duşmani. La aceste daruri de la Dumnezeu mai avea şi alte calităţi care nu prea folosesc în concurenţa artiştilor pentru un loc sub soare. Din evocările muzicanţilor care i-au fost aproape, ale renumiţilor cântăreţi Nicolae Sulac, Zinaida Julea, Anastasia Istrati, Nina Ermurache ş. a., i se evidenţiază firea sinceră şi naivă, sufletul doldora de bunătate. Toţi, şi cei care îi erau prieteni, şi cei care n-o aveau la inimă, recunosc că Maria era bună ca pâinea cea caldă, deschisă şi credulă, aceste calităţi, cât ar părea de straniu, ducând-o la pierzanie. Venea dintr-o lume fără imunitate la răutatea şi ipocrizia omenească. Era prea autentică şi frumoasă ca să nu-şi facă duşmani. Deşi autorul declară că nu şi-a asumat misiunea de anchetator sau de acuzator, prin materialele incluse în carte trece ca un fir roşu ideea vinovăţiei (indiferenţei) celor din jur, care nu i-au întins mâna salvatoare în clipele de cumpănă, ci, din contra, i-au grăbit alunecarea în prăpastie, lăsând-o să moară în singurătate, uitată sau defăimată de cei care îi purtau pică. Unii învinuiesc regimul din acea perioadă, care a lăsat să se stingă cea mai strălucitoare stea de pe bolta cântecului popular, mai precis, a condamnat-o la moarte. E imposibil să ne imaginăm câtă durere mocnea în sufletul ei, atunci când spăla podelele în clubul din satul natal, când lucra paznic la şcoală din mila şefilor din sat.

Parcă mi s-a înfipt un cuţit în inimă când am ajuns la ultima pagină a cărţii. Ştiind că în acei ani, îndrăgitul nostru cântăreţ Gheorghe Puiu s-a aflat în anturajul artistic de la Chişinău i-am dat-o şi dumnealui s-o citească, încă înainte de anunţarea pandemiei. De la Gheorghe Puiu cunoşteam o altă viaţă de artist („noaptea vesel, ziua trist”). În capela corală „Doina” el spune că a trăit ca într-o poveste. Până a fi primit acolo, avea experienţa scenei din timpul serviciului militar. Nimerind într-o unitate de 1.500 de soldaţi, românaşul din Poieni a fost observat de la bun început. După ce a câştigat într-un concurs cu o melodie moldovenească, „Hora codrului”, a fost inclus în ansamblul unităţii, format din tineri de diferite naţionalităţi. Apoi a susţinut concursul pentru Ansamblul militar de cântece şi dansuri al Districtului militar Transcarpatic, cu care, timp de trei ani cât i-a durat cătănia, a cutreierat întinsurile imperiului sovietic. Mama i-a trimis de acasă costumul popular. De obicei, Gică era lăsat la finalul spectacolelor. Gătit în haine româneşti, el încheia programul cu romantica nostalgie a „Horii codrului” sau cu vesela „Foaie verde şi-o sipică…”. Trei ani de serviciu militar l-au format ca solist profesionist, înalt tarifat – cu o sută de ruble pe lună. Era o sumă destul de frumuşică în acele timpuri. Primea sau nu primea aceşti bani, statutul său l-a ajutat mult când a „aterizat” la Chişinău. A ales să bată la poarta Capelei corale academice „Doina”. După susţinerea examinării de rigoare, artista poporului Veronica Garştea (pe atunci artistă emerită), l-a întrebat dacă-l ştie pe Nicolae Sulac şi ce salariul avea renumitul cântăreţ când a fost primit la „Doina”. Vestitul interpret era de faţă, atunci Gheorghe l-a văzut prima dată atât de aproape, cum se zice, în carne şi oase. „Sulac a început cu 45 de ruble pe lună, dar tu pretinzi de-odată la o sută”, l-a probozit uşor conducătoarea Capelei, dându-i un termen de o lună pentru a pregăti cu maestrul de concert 25 de cântece. Nu era o sarcină dintre cele uşoare, dar a dus-o la bun sfârşit, fiind angajat la început cu un salariu de 95 ruble. Peste un an primea deja 110, ceea ce însemna mult faţă de 38 ruble cât câştiga acasă ca şef de club. Important era şi anturajul în care nimerise. În jurul său roiau nume de mare rezonanţă în întreaga republică, vestite şi mai departe – din Moldova până la Vladivostok. Când venea la părinţi, la Poieni, sătenii se minunau că Gică al lor care frământă glodul pe uliţe înfundate, munceşte în câmp, cară lemne din pădure, acolo, la Chişinău se învârte printre mari artişti, stă la masă cu Sulac. Îl priveau neîncrezători când le povestea despre viaţa de la cămin, unde prăjeşte cartofi la aceeaşi plită de gătit cu Zinaida Julea, Angela Păduraru, Nicolae Glib, Valentina Cojocaru, iar Maria Drăgan i-a fost „vel-paharnic” la nuntă, de fapt o petrecere într-o cameră de cămin… În acele timpuri ţăranii încă nu aveau televizor ca să-şi vadă cântăreţii îndrăgiţi, îi auzeau numai la radio şi poveştile lui Gică veneau parcă dintr-o lume fantastică.

În realitate, viaţa nu i-a fost mereu sărbătoare, a avut destule necazuri, „păcatele tinereţii” făcându-l tătic la o vârstă încă verde. Cu Lidia, prima soţie oficială, a făcut cunoştinţă în autobuzul Filarmonicii, în timp ce se întorcea cu artiştii de la un concert prezentat la Donduşeni. Credeau că dragostea le va fi veşnică, însă refuzul de a o primi ca o mamă bună pe fiica sa, Lenuţa, l-a înstrăinat de Lidia. De mult această aventură din tinereţe nu mai are vreo importanţă pentru el, însă mi-a povestit-o pentru a-mi demonstra că fiecare din artiştii cunoscuţi, deşi mâncau din aceeaşi farfurie la bucătăria căminului, aveau propriile probleme, nenumărate griji şi nu pot fi învinuiţi că n-au ajutat-o pe Maria Drăgan când a rămas pe drumuri, când s-a îmbolnăvit… Bunăoară, el muncea la negru pe unde se nimerea, ca să-i cumpere micuţei sale toate cele necesare. Amintirile sale despre regretata Marie sunt dintre cele mai luminoase: „Era de-o bunătate rară, sinceră şi naivă. Unii spun că avea patima beţiei, dar vorbele rele apăreau din cauza invidiei, căci toţi eram, mai mult sau mai puţin, prieteni cu paharul, mai ales toamna când după concertele prin satele Moldovei gospodarii întindeau mese bogate şi vinul curgea ca Nistru la vale. Eu n-am văzut-o să întreacă măsura”.

Fiind unul din puţinii (dacă nu chiar unicul) interpreţi români de muzică populară din ţinutul nostru care s-a înfruptat din faima scenei profesioniste, Gheorghe Puiu cunoaşte nu din auzite subtilităţile vieţii de artist, laturile luminoase şi cotloanele întunecoase. În viaţa sa a avut parte de bune şi de rele, dar a însuşit principala regulă de la artiştii ce i-a avut în preajmă la Chişinău: în faţa publicului trebuie să fii vesel, frumos, să zâmbeşti chiar dacă sufletul îţi plânge. Aşa apărea Maria Drăgan, numai că vocea ei era deosebită, vărsând lacrimi nevăzute, simţite profund înăuntrul fiinţei chiar şi în cântecele de veselie. Într-un fel, Moldova şi-a răscumpărat vina faţă de „sărmana turturică”. La doi ani după moarte, în 1988, la studioul „Telefilm-Chişinău”, apare o peliculă documentară consacrată cântăreţei în regia lui Vlad Druc, în 1996 este instituită Fundaţia „Maria Drăgan”, iar din 2001, la baştina ei Bălăureşti se desfăşoară Festivalul-concurs republican de cântec popular, o dată la doi ani. Numele ei îl poartă astăzi străzi din Chişinău, Nisporeni şi Călăraşi. La 12 ani după dispariţia cântăreţei pe mormânt i-a fost pusă o cruce, sculptată în piatră de Cosăuţi, pe care stă scris: „Ascultând muzica Mariei Drăgan, descoperă-ţi capul, căci stai la o masă cu zeii”. Cum putea să trăiască până astăzi această pasăre măiastră, cu voce de aur, făcându-i pe zei s-o aştepte atâta timp?!

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s