În memoria poetului, savantului, sincerului patriot al neamului Grigore Bostan, fondatorul şi primul preşedinte al Societăţii pentru Cultura Românească ”Mihai Eminescu” din Cernăuţi
A fost la început de nou mileniu, la debutul toamnei, în septembrie 2004. Păstrez de-atunci ca pe cea mai preţioasă distincţie, simbolic prinsă la reverul activităţii de ziarist, emoţiile sărbătorii „Limba noastră cea Română”. Le-am ţinut tăinuite în scoica modestiei, acolo unde întotdeauna m-am simţit în apele mele. Doar în clipele grele, când mi se părea că nu mai are rost tot ce scriu, îmi răsărea în memorie acea emoţionantă întâmplare ce-mi reanima încrederea în drumul ales şi parcă mi se făcea mai uşor pe suflet. O scot acum din umbra discreţiei nu că n-aş mai pune preţ pe modestie. Mă apasă tristeţea că tot mai des nu găsesc temei să exclam ca în acei ani: „Ce frumos vorbesc românii noştri din Cernăuţi!”.
Aşadar, stăteam în primele rânduri, în sala arhiplină a Palatului Academic al Institutului de Medicină, la Sărbătoarea „Limba Noastră cea Română”. Începuse manifestarea, pe scenă se perindau oratorii… Îndeplinindu-mi datoria de a reflecta evenimentul, înregistram mesajele de salut ale oaspeţilor, cuvântările liderilor societăţilor noastre naţionale. Ţineam în mână un reportofon dintre cele cu peliculă, astăzi o piesă arhaică de muzeu. Îl aveam de la scriitorul Vasile Tărâţeanu, ca recompensă pentru colaborările la ziarele editate de dumnealui – „Plai Românesc ” şi „Arcaşul”. Pe scenă urcase academicianul Grigore Bostan. Aparatul înregistra, iar gândul meu zbura în altă parte, ştiind că pot să-i ascult mai apoi în linişte cuvintele, de mai multe ori, până le voi aşterne pe hârtie. De-odată îmi aud numele, urmat de un fragment din articolul meu, publicat în „Zorile Bucovinei”, în preajma sărbătorii graiului matern. Păstrez până acum acel aparat–raritate, dar, cu părere de rău, nu şi înregistrarea. De fapt, conştientă că nu le voi reproduce în ziar, îmi amintesc bine că nici n-am înregistrat cuvintele de apreciere ce se refereau la propria-mi persoană, întotdeauna fiind convinsă că nu e frumos să profit de situaţia de serviciu. Acum îmi pare nespus de rău că m-am lipsit de o bucurie ce avea să-mi aducă alinare, ascultând înregistrarea peste ani.
Am evocat acest moment, gândindu-mă că anul 2020, când s-au împlinit 80 de primăveri de la naşterea distinsului nostru înaintaş, era bine să fi fost declarat „anul Grigore Bostan în Bucovina”, cu o suită de manifestări culturale dedicate personalităţii sale marcante. Ne putem consola că pandemia ne-a zădărnicit orice activitate, că vom mai avea prilej de sărbători şi omagieri. Dar şi mai bine ar fi ca, în memoria înaintaşilor care ne-au lăsat moştenire frumoasa limbă română, să o păstrăm aşa curată cum o avem de la Eminescu, să luptăm pentru perenitatea ei. Pentru aceasta nu e nevoie neapărat de auditorii mari sau de festivităţi spectaculoase. E de-ajuns să fim aşa cum i-am văzut pe românii noştri prin Cernăuţi cu două decenii în urmă, regăsindu-i astăzi în descrierea care, se vede, l-a impresionat pe profesorul Grigore Bostan dacă a găsit important să-i dea citire pe scena Marii Sărbători a Limbii Române. Scriam atunci cu un înălţător elan sufletesc: „Ce frumos vorbesc românii! Nu cei din Braşov, Iaşi, Timişoara sau alte mari oraşe ale Patriei noastre istorice, ci românii noştri din Cernăuţi. Parcă văd cum zâmbeşte ironic sau poate chiar cu aroganţă vreun bucureştean plin de sine, când ne aude graiul cu moliciunile şi ritmurile lui tărăgănate, cu rostirea lată a cuvintelor, potrivite uneori nefiresc, presărate cu nişte calcuri şi slavonisme supărătoare… Putem zeflemisi mult şi bine pe seama culturii noastre lingvistice, însă nu se ştie cum ar vorbi aceiaşi bucureşteni, dacă s-ar pomeni măcar câţiva ani în condiţiile românilor nord-bucovineni. Desigur, nu le dorim nici pe departe acest lucru, ci ne străduim să ne ajustăm vorbirea după modelul lor, încercând zadarnic a uita o veche învăţătură: ”Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul”. De fapt, prea mult zel în această direcţie nu-i chiar binevenit, căci putem arăta ridicoli până la urmă”. Mai departe consemnam beneficul fenomen că avem motive să ne lăudăm cu ceva foarte important privind limba noastră, româna pe care o vorbim aşa cum ne pricepem — moale, lat, tărăgănat… Pe la începutul lui 2000 nutream convingerea că vorba noastră românească nu răsună numai la bucătărie. Depăşind sfiala si complexul inferiorităţii, am scos-o atunci din bucătărie, aducând-o în şcoală, în stradă, în magazine, localuri publice şi sociale. Românii care se stimau, erau siguri de ceea ce pot ei face, nu se intimidau să vorbească în limba lor maternă la locurile de muncă sau în public.
Atunci, ca şi acum, când auzeam pe cineva vorbind româneşte în stradă, simţeam o mare bucurie, reţinându-mi cu greu dorinţa de a mă apropia de acel om ca de un bun cunoscut. Nu pot uita cum într-o dimineaţă, la capătul de linie a troleibuzului nr. 4, la Kamping, a urcat o fetiţă cu un prichindel de mână. Ambii aveau în spate nişte ghiozdane cât ei de mari. Au reuşit să ocupe locuri, aşezându-se comod lângă uşa din mijloc. Băieţelul ciripea ceva în româneşte, arătându-i surorii ba o casă, ba un om de pe stradă. La staţia următoare a urcat o mătuşica cu două traiste grele-n spate. Ca de obicei, era mare înghesuială… Fetiţa şi-a luat frăţiorul în braţe, făcând loc femeii şi torbelor ei. „Ce copii cuminţi, şi vorbiţi româneşte!”, s-a mirat plăcut surprinsă bătrânica, întrebându-i la care şcoală învaţă. A urmat răspunsul pe care-1 presupuneam: „La şcoala românească nr. 29″.
Astăzi tinerii şi copiii nu simt disconfort lingvistic, ucraineana nemaifiind pentru ei o limbă străină. Nu ştiu dacă mai sunt şi oameni în vârstă care să nu se descurce în ucraineană. Însă prin anii 90, când ucraineana a fost declarată limbă de stat, bătrânii noştri, mai ales cei din satele îndepărtate de oraş, se bucurau mult atunci când la spital sau în vreo instituţie de stat întâlneau persoane care îi ascultau şi le răspundeau în limba lor. Bunăoară, oameni de vârstă înaintată dintre cei care toată viaţa s-au spetit pe lanuri si n-au avut chip, dar nici necesitatea, de a mai învăţa rusa sau ucraineana, nimerind la dispensarul de cardiologie din Cernăuţi se cereau în saloanele medicului Măria Bogoslaveţ. Din gură-n gură se transmitea care doctor sau soră medicală le cunoaşte limba şi bolnavii se ţineau de ei, tratându-se mai bine la auzul graiului de-acasă decât cu leacuri scumpe. La nivel neoficial, în Cernăuţi, precum şi în centrele raioanelor cu populaţie românească, limba română întotdeauna a răsunat în măsura demnităţii vorbitorilor ei. Omului care se respectă niciodată n-o să-i fie ruşine să vorbească în public cu copiii sau altcineva de acelaşi neam în limba sa română. Edificator pentru mine este exemplul soţilor Maria şi Nicolae Haisan. La serviciu, doamna farmacistă îşi avea principiile ei de neclintit: cu vizitatorii români vorbea în limba maternă, răspundea la telefon în limba în care i se adresa vorbitorul. Mi-a povestit un caz hazliu, care a revoltat-o, dar şi a înveselit-o până la urmă. Doi bătrânei – unul din raionul Zastavna şi altul din regiunea Ivano-Frankivsk – aşteptau în cabinetul ei să le găsească nişte medicamente deficitare. În timp ce suna pe la farmacii, ei intraseră liniştit în vorbă. De-odată cel de mai departe a început s-o ocărască că vorbeşte la telefon în română. Ea o sunase pe o şefă de farmacie româncă şi, în mod firesc, trecuse la limba maternă. Nici n-a reuşit să-i dea replica cuvenită, căci i-a luat-o pe dinainte bucovineanul din Zastavna, probozindu-1 pe celălalt pentru nemărginita-i obrăznicie si amintindu-şi nostalgic de tinereţea sa, când era stăpân pe pământ şi „românii menţineau ordinea în ţară”. Moşnegii erau cât pe ce să se încaiere, stârnind mare haz printre colegele din biroul vecin.
În ziua de azi s-au adâncit rău de tot rănile ce-au sângerat şi mai înainte în inima limbii noastre române la Cernăuţi. Tot mai rar întâlnesc tineri părinţi cu copilaşi de mână, vorbind româneşte pe străzile oraşului. Şi nici oameni ca Grigore Bostan nu mai sunt printre noi, care ne-ar face să ne fie ruşine pentru ce vorbim şi cum rostim cuvântul.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 