Nüranghiz Gün este o scriitoare renumită din Azerbaijan (1938-2014)

A scris poezie şi proză. Textele sale au fost traduse şi editate în mai multe ţări. Deţinătoare a numeroase premii lite­rare naţionale şi internaţionale (Turcia, Noua Mace­donie ş.a.).

A debutat cu povestirea „Dumnezeu” (1980). Semnează cărţile: „Dumnezeu în chip de om” (nuvele, 1984), „Aripi albe” (poeme, 1986), „Eu merg…” (poeme, 2004), „Simfonia din Xocali” (poem, 2006), „Florile mele albe” (poezii, 2009) ş.a.

Mulţi ani a fost prezentatoare TV şi s-a bucurat de o mare popularitate.

În ciuda debutului târziu, imediat a atras atenția publicului cititor, a mediului literar şi a criticii.

Putem afirma că, prin maniera sa poetică, a readus în „poezia feminină” din Azerbaijan sinceritatea şi trăirea adevărată, care, în perioada sovietică, au fost mimate sau lipseau cu desăvârșire.

În 2018, anul în care scriitoarea ar fi împlinit 80 de ani, la Baku s-au organizat mai multe manifestări dedicate acestei cunoscute scriitoare.

Fetiţei mele Jali

Al cui chihlimbar al ochilor

a adumbrit prin strălucire toată lumea?

Al cui surâs angelic al buzelor

vrăjise o lume întreagă

asemenea aurorei?

Erau ale fetiţei mele Jali,

ale primăverii mele

ale cântecelor mele

ale hulubaşului meu.

Din amintire

A fost un copac, a fost umbra lui,

Am fost noi şi inimile noastre înfrigurate,

În sufletul nostru vibra respiraţia florilor,

În pieptul nostru sălăşluia cântecul nesfârşit

al iubirii.

Era pâine, se pare că era şi o solniţă,

Mai erau şi câteva cepe.

Numai atât.

Perdeaua s-a cutremurat, sarea s-a împrăştiat,

Pâinea s-a întărit, iar ceapa a devenit amară.

Şi-n clipa aceea

a venit cineva cu securea

şi a tăiat copacul nostru.

Pustietate

Pustietate şi tăcere…

Pustiire.

În ea nu este nici iubire, nici ură, nici fericire,

nici sentimente, nici sunete!

Am fost călăreţ. Unde-mi este calul?

Am avut şi un bici.

Unde au dispărut toate?

Opriţi-vă calul, dar daţi-mi biciul înapoi!

Vreau să pedepsesc tăcerea!

Merg

Cu zâmbetul pe buze,

Cu speranţă şi mândrie în priviri,

Cu dorinţa de a plânge în hohote: „Deh! Deh!”

Merg pe drumul meu până voi obosi.

Strâng în pumn o taină,

Degetele îmi sunt în bătături,

În inimă – de toate.

Merg pe drumul meu până mă voi prăbuşi.

Am în faţă un lanţ de munţi, necazuri,

Stâncile sunt ascuţite, marea îngheţată,

Pe la apus, cu inima prinsă-n menghina singurătăţii,

Merg pe drumul meu până mă voi stinge.

În urma mea coborârile sunt abrupte,

Pe umerii mei – raze de soare,

În îmbrăţişările lui Jali, în tremur mângâietor,

Merg pe drumul meu până voi deveni drum.

Traducere de Nicolae Spătaru