REZISTENŢI LA GREUTĂŢI, TARI ÎN CREDINŢĂ, ROMÂNII DE LA ROŞA ÎŞI POMENESC DIN NEAM ÎN NEAM MARTIRII

Au rămas puţini români „de la Cernăuţi la vale”, cum se revarsă cu sfâşietoare jale dintr-un vechi cântec, dar sunt tari ca piatra din cetatea Ţeţinei, mai ales în momentele când îşi pomenesc din neam în neam martirii. A trecut istoria cu securea prin neamul românesc de la Roşa – partea de pământ cea mai veche şi mai frumoasă din trupul Cernăuţiului, fărâma de inimă a oraşului brăzdată, mai mult decât altele, de rănile trecutului. În anii 1940, 1944, aproape din fiecare casă cineva s-a refugiat în România, de obicei copiii mai mari au luat calea pribegii pentru a-şi găsi salvarea la sânul maicii România, iar părinţii cu cei mici au rămas în ghearele cotropitorilor să-şi păzească bruma de avere de invazia străinilor. Au fost români pe viaţă şi pe moarte pe această palmă de pământ, pe unde mai stau mărturie pietrele de temelie la cetatea Ţeţinei. Urmaşii lor, cei mai rezistenţi şi mai tari în credinţă, trăiesc şi simt româneşte până în ziua de astăzi, având sprijin şi putere de la părinţi, de la bunici, care le-au lăsat moştenire identitatea naţională. Cu 28 de ani în urmă, aceşti moştenitori ai memoriei, marcate de suferinţe golgotice, au înălţat în faţa sfântului lor locaş de închinare un monument simbolic străjuit de o Cruce, pe care au scris nume scumpe ale celor oprimaţi, osândiţi la moarte în primii ani de ocupaţie sovietică numai din motiv că erau cinstiţi gospodari, că-şi păstrau demnitatea naţională. De atunci, din octombrie 1992, în fiecare toamnă, când Acoperemântul Maicii Domnului se aşterne protector peste durerile trecutului, membrii din conducerea Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina sunt alături de românii de la Roşa – cu o lumânare aprinsă, cu cele trei culori scumpe sufletelor lor, cu un cuvânt de recunoştinţă pentru preotul Ioan Blaga, dascălul Iulian Cerchez şi enoriaşii Bisericii Sf. Arhanghel şi Mihail, care menţin permanenţele memoriei.

Ne trecem, slăbim de puteri, îmbătrânim, murim, dar veşnică este memoria. Nu mai sunt cei care au osârduit la înălţarea Crucii – preoţii Victor Cazacu şi Adrian Acostachioaie, enoriaşii Maria Saftencu, Ion Scripcaru, Nicolae Olaru…, dar lucrarea lor e preluată de generaţia succesoare. Tinerii crescuţi cu dragoste faţă de sfintele datini nu uită că cei mai buni, mai temerari dintre români îşi odihnesc oasele în Siberia şi Kazahstan, în pădurile din Karelia, la Onega, într-o gară din Petrozavodsk, unde în iarna anilor 1944-1945, după cum afirma cercetătorul arhivelor Dumitru Covalciuc, au fost găsiţi morţi de foame şi aruncaţi în gropi comune, 2 mii de români din părţile Cernăuţiului. Câtă dreptate au bunicii de la Roşa când le spun nepoţilor că biserica este salvarea lor! Odată cu declanşarea monstruosului proces de înstrăinare a copiilor de limba maternă, biserica şi familia rămân unicele citadele ale fiinţei naţionale. Conştient de misiunea sa în această comunitate, preotul Ioan Blaga îşi îndeplineşte cu demnitate datoria sfântă de a se ruga pentru odihna mucenicilor de la Roşa. Ca nicicând altă dată, o tristeţe răvăşitoare a aprofundat evlavia comemorării în această toamnă, în duminica de 11 octombrie, însă pandemia, restricţiile impuse îndeosebi preoţilor, nu i-au oprit pe enoriaşii săi să-şi facă datoria în faţa celor ce şi-au câştigat mântuirea prin chinurile îndurate. „Dacă i-am uita, e ca şi cum am renunţa la părinţi, ne-am pierde pământul de sub picioare”, spun ei. Anul trecut am auzit de la inimoasa doamnă Maria Timcu, preşedinta filialei de la Roşa a Societăţii republicane „Golgota”, că multe din neamurile reprimate ale rosoşenilor încă n-au fost readuse acasă, măcar prin înscrierea pe crucea de la mormântul simbolic: „Din păcate, n-a rămas nimeni în viaţă dintre cei care au contribuit la ridicarea Crucii, au întocmit listele persoanelor deportate. Au fost omişi mulţi bărbaţi mânaţi în lagărul exterminării prin muncă silnică de la Onega – Gheorghe Timcu, Iordache Cantemir, Nicolae Lencu, Gheorghe Cozma, Gheorghe a lui Nicolae Jitaru, Aurel Bolboacă, supus la mari chinuri în Siberia”. Cu puţin înainte, enoriaşul Mihai Bolboacă, în vârstă de 83 de ani, mi-a povestit despre socrul său Mihai Timcu, mort în Kirghizia. Supravieţuind calvarul din lagărul de la Onega, el a fost mânat la munci silnice în Asia Mijlocie, unde îşi amăgea foamea cu şerpi. Cu un şarpe în mână a murit şi Vasile Jitaru, despre care Maria Scorohod a auzit de la tatăl ei. „Tata s-a întors acasă cu încă doi vecini – Nicolae Cojocar şi Vasile Moţiuc. Mama îl ţinea între perne, că-l dădea jos până şi o uşoară boare de vânt de slab ce era. Îi hrănea cu linguriţa cu puţin lapte, şi aşa l-a salvat. Da Nicolae Cojocar degrabă a murit din cauză că a mâncat pe saturate”. Un caz dramatic mi-a dezvăluit Maria Maruşceac. Tatăl ei, ca să scape de prigoana călăilor ce-i vânau pe bărbaţi în lagărele morţii şi-a schimbat numele de familie, devenind din Ion Dumitriu – Ivan Şişkin. Numai fratele său Constantin, care trăia la Bucureşti, a rămas Dumitriu, având nenorocul să moară în devastatorul cutremur din 1977.

Înscrişi sau nu pe Cruce, toţi trăiesc în memoria urmaşilor, fiind pomeniţi cu pietate la slujbele preotului Ioan Blaga, în cântările psalmice ale dascălului Iulian Cerchez şi corului bisericesc, „oameni vrednici de toată mulţumirea”, după cum a menţionat în cuvântul său de recunoştinţă Vasile Rauţ, preşedintele Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina. Binevenită a fost propunerea dlui Vasile Răuţ, care s-a înţeles cu parohul bisericii să contribuie cu ajutorul „Golgotei” la renovarea simbolului comemorativ, urmând ca pe noul monument să fie înscrişi toţi martirii români de la Roşa. E o bucurie mângâietoare pentru nonagenarul Nicolae Cozma să mai trăiască până îşi va vedea înscrise şi numele a doi unchi, Gheorghe şi Nicolae Cozma, pierduţi fără urmă, morţi de foame în lagărul de la Onega. Cu o zi înainte venerabilul bărbat împliniseră 91 de ani. Mi-a povestit că de când se ştie pe pământ, de la vârsta de trei anişori, nu lipseşte de la sfintele liturghii. „Se ţine drept ca lumânarea”, spun despre el enoriaşii, la fel de drept fiind şi în credinţă. Împreună cu alţi români a apărat biserica, în timpuri vitrege religiei, când sfântul locaş era ameninţat cu închiderea. Octogenarul Petru David, când îşi aminteşte de bunicii săi pe linie maternă, morţi în Siberia, e cu sufletul numai lacrimi, plânge şi nimic nu poate spune. Cei doi copii ai lor, Paraschiva şi Dumitru Ailoae, s-au întors acasă după 27 ani de surghiun. Cu lacrimi în ochi am întâlnit-o şi în această toamnă pe Eleonora Fediuc, care îl pomeneşte pe bunicul Vasile Saftencu lângă Crucea din curtea bisericii, căci n-a avut parte să odihnească în pământul străbun. A slăbit de puteri, la biserică vine însoţită de fiică şi nepoată. La slujbă stă mai mult pe-un scăunel, dar am văzut-o ridicându-se în picioare în momentul când preotul rostea rugăciunea pentru veşnica pomenire a martirilor. Scria Nicolae Iorga, „Dacă vrei să ştii cine eşti şi cine vei fi, trebuie mai întâi să ştii cine ai fost”. Au auzit sau nu aceste cuvinte, însă, evlavioşii enoriaşi ai Bisericii Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, mai bine decât toate, ştiu cine au fost. Prin stăruinţa de a-şi comemora un tată, un bunic, un unchi, ei dovedesc că le ţin aprinsă lumânarea, având grijă s-o transmită tinerilor. Vrednici de toată admiraţia şi mulţumirea sunt aceşti purtători de memorie, dovadă a respectului de care se bucură fiind buchetul de flori tricolore din partea Consulatului General al României la Cernăuţi.

În momentele de comemorare de la Roşa îmi amintesc de o sugestivă întrebare a poetului Nicolae Dabija, rostită la jubileul de 600 de ani al Cernăuţiului. Atunci, la şcoala cu cea mai veche istorie românească, de la Roşa, sensibilul poet Mihai Morăraş, temerar apărător al fiinţei naţionale, le-a dăruit consângenilor de la baştina sa o emoţionantă întâlnire cu câţiva confraţi de condei din Chişinău. Evocându-şi un unchi, pe preotul Serafim, care, după eliberarea din exilul siberian nefiind primit în Basarabia a slujit în Biserica de la Roşa, poetul a suspinat cu întrebarea: „Când coboară Prutul dintre munţi/ şi ajunge-n Cernăuţi,/ El întreabă florile de tei/ şi salcâmii/ Unde, Doamne, sunt românii mei?/ Unde sunt românii?”. Unde sunt? Le sunt înveşnicite numele pe Crucea din Curtea Bisericii de la Roşa, pe atâtea alte monumente şi Cruci de pe meleagul nostru, căci în pământul de acasă n-au ajuns să odihnească osemintele lor.

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s