Triumful muncii şi dăruirii…

Aşa e făcută viaţa, vrem noi sau nu, anii hărăziţi nouă de Dumnezeu, dispar în trecut. Ne trecem şi noi din această lume complicată, uneori fără să ne dăm seama. Conştientizăm această realitate doar atunci când puterile noastre se micşorează de-a binelea.

Şi totuşi, dorinţa noastră de a merge înainte, de a învinge obstacolele, ce ne apar adesea în cale pe parcursul vieţii noastre, rămâne a fi una aprigă, puternică, prin care omul îşi afirmă valoarea lui adevărată. Setea de viaţă, de luptă, de realizare şi realizări îl caracterizează pe un coleg şi copământean de al meu. Numele acestui mult stimat prieten al meu este Pintilie Vasilaş – un adevărat român din satul Tereblecea. În aceste zile de toamnă aurie prietenul şi colegul meu rotunjeşte frumoasa şi onorabila vârstă de 70 de ani.

De ce spuneam mai sus că îmi este un adevărat prieten? De aceea că prietenia noastră nu slăbeşte, ba dimpotrivă, se cimentează deja de mai bine de 55 de ani. Prin ce se cimentează? Prin faptele noastre comune, prin ajutorul acordat reciproc, prin gesturile noastre frumoase unul faţă de altul… în ultimii ani, ce-i drept, mai mult de la distanţă.

Satele noastre de baştină, vecine, se numesc Puieni Regat – al meu, şi Tereblecea – al lui. În anul 1965 eu mi-am continuat studiile la Tereblecea, în care exista o şcoală veche de peste 200 de ani, cu frumoase tradiţii. Aşa am devenit eu colegul de clasă al lui Pintilie Vasilaş.

În viaţa noastră se întâmplă adesea să pomenim şi să vorbim despre unele persoane scumpe nouă – fraţi, surori, rude, prieteni – la timpul trecut, adică după ce aceştia pleacă pe un drum fără de întoarcere. Uneori se întâmplă şi aşa: adresăm mai rar elogii, cuvinte frumoase, complimente unor persoane dragi atunci când acestea sunt încă în viaţă. Azi mă bucur că un asemenea fenomen are loc pe viu în cadrul prieteniei noastre şi am ocazia şi plăcerea, ba chiar îmi exprim satisfacţia că pot transmite un salut cordial unui adevărat prieten şi român bucovinean cum este Pintilie Vasilaş. Pe drept cuvânt, merită cele mai frumoase cuvinte de laudă. De ce? În primul rând, pentru faptul că a avut voinţa şi priceperea de a păstra frumoasele tradiţii strămoşeşti, mai ales – ale bucovinenilor de la Tereblecea. Ba mai mult, a ştiut să le îmbogăţească în felul lui şi a insistat să le transmită tinerei generaţii – copiilor, nepoţilor, strănepoţilor.

De felul său, Pintilie Vasilaş este un om ambiţios, care nu se lasă bătut cu una, cu două atunci când e vorba să-şi atingă un scop. Are studii speciale în domeniul agriculturii, dar a ţinut morţiş să devină şi un iscusit lăcătuş-auto. A acumulat valoroasă experienţă pe parcursul anilor în mai multe împrejurări şi locaţii, ba a asimilat şi funcţionarea unor instrumente şi utilaje noi, neobişnuite prin partea locului. Nu s-a zgârcit defel atunci când a venit momentul de a transmite altora practici, deprinderi, cunoştinţe. A stăruit şi a ţinut ca lucrurile şi

cunoştinţele noi, secretele profesionale ştiute de el, să le fie deschise tinerilor lucrători de la întreprinderile în care activau împreună.

Nu pot să trec cu vederea un important moment din viaţa prietenului meu.

Împreună cu consoarta sa, soţia Liuba, au crescut şi educat trei copii, care, cum se spune, azi sunt ca brazii. Copiii, mari deja, îşi au realizările lor, şi-au făcut cuiburi de nădejde şi şi-au aranjat frumos viaţa. Le-au dăruit şi nepoţi minunaţi buneilor. Dar ce are deosebit cuplul familial Vasilaş? Soţia Liuba e de altă naţionalitate şi a apărut la Tereblecea din altă zonă, de pe alte plaiuri. Dar s-a priceput să însuşească obiceiurile şi tradiţiile locului, a devenit o adevărată terebleceană-bucovineană. Este o excelentă gospodină, dar şi o minunată bunicuţă. Consoarta Liuba, până la căsătorie vorbea o altă limbă. În viaţa cu Pintilie a râvnit să înveţe limba română, a îndrăgit folclorul, credinţa strămoşească a românilor bucovineni. E un exemplu bun de urmat pentru tinerele familii mixte de pe meleag.

E ştiut lucru: omul sfinţeşte locul şi nu invers. Se poate spune cu certitudine că Pintilie Vasilaş a sfinţit cu adevărat locul, mai ales – baştina lui, casa părintească, satul natal. Copiii, nepoţii şi toţi cei care îi sunt apropiaţi au tot temeiul să se mândrească cu tot ce a realizat el.

Ce aş putea eu să mărturisesc cu ocazia acestei frumoase aniversări a prietenului şi colegului meu, aniversare care pe mine m-a prins departe de baştină? I-aş spune, mai întâi de toate că mi-i dor mult de el, de şcoala noastră, de tinereţea noastră. I-aş dori multă sănătate şi multă putere, încât să-şi poată dărui altora înţelepciunea, profundele gânduri şi simţiri, lucrurile bune ce le-a însuşit, frumoasele obiceiuri pe care le cunoaşte din plin. Cu acestea să continue să-şi bucure copiii, nepoţii, tânăra generaţie. Cu oameni ca Pintilie Vasilaş meleagul nostru va dăinui de-a pururi…

Mulţi ani înainte, prietene!

Petru POSTEUCĂ, profesor de matematicăItalia, Bergamo, octombrie 2020