La acest sfârşit de noiembrie, noi, membrii conducerii Societăţii „Golgota” (Vasile Răuţ, preşedinte, Ion Găină, Maria Andrieş şi Aliona Răuţ), n-am avut altă posibilitate de a-i comemora pe martirii foametei decât să depunem o coroană şi să aprindem o lumânare la complexul memorial din Cernăuţi, păstrând tăcerea din inima pietrei ce consemnează anul 1946.
Nu murim astăzi din cauza lipsei unui boţ de mămăligă, nu ştim ce-i foametea, special organizată de regimuri dictatoriale pentru a ne nimici, aşa cum a fost în anii de după „eliberarea” din 1940. Astăzi suferim, ne pierdem identitatea românească, năpăstuiţi de alte nevoi. Ne este foame de adevăr şi bunătate omenească, de libertatea de a învăţa în limba noastră… Dar nu voi răscoli prin aceste dureri în zilele când în Ucraina sunt comemorate victimele foametei cumplite din anii 1932-1933, înscrise în istorie ca „holodomor”. Ţinutul Cernăuţiului, ca şi întreaga Bucovină şi Basarabia, n-au trecut prin acest dezastruos genocid datorită faptului că se aflau la sânul Patriei, în componenţa României. Pe noi malaxorul comunismului ne-a decimat mai târziu. Aceste momente au fost de fiecare dată evidenţiate la conferinţe şi parastase în memoria martirilor foametei din 1946-1947, manifestări organizate pe parcursul câtorva decenii de Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina. La flacăra tremurândă a lumânărilor aprinse pentru românii noştri morţi în chinurile foametei în anii 1946-1947, recunoştinţa mi se îndreaptă către un compatriot din Occident, Corneliu Constantinescu, şi regretatul preşedinte al Societăţii „Golgota”, Octavian Bivolaru, pentru ajutorul şi încurajarea de a scoate la lumina tiparului, în Anul Centenarului Unirii, culegerea „Martiri români din infernul foametei”, unică în spaţiul bucovinean care adună mărturii despre suferinţele populaţiei româneşti din nordul Bucovinei şi Basarabia în anii foametei organizate de regimul sovietic. Au rămas foarte puţini supravieţuitori, mai putem întâlni doar câţiva copii ai războiului şi foametei, aleşi de Dumnezeu să trăiască şi să povestească prin ce greutăţi au trecut alături de părinţii lor. Reprezentativ este destinul româncei Floarea Teodorescu din Biceşti, pe care am cunoscut-o în vara anului 2018, datorită regretatei sale fine de botez Didina Posteucă. Povestea vieţii ei n-a intrat în culegerea mai sus amintită, la momentul întâlnirii noastre cartea fiind deja scoasă la lumina tiparului. Propun atenţiei cititorilor un crâmpei de referinţă din prourul tinereţii acestei femei, căci prin asemenea calvar au trecut generaţiile din primii ani de putere sovietică.
…S-a căsătorit odată cu declanşarea foametei, mai mult din cauza nevoilor. Măritişul la vârsta de 18 ani i-a fost forţat de necazurile îndurate. Nici nu avea chip să se gândească la dragoste, să simtă altceva decât dureri trupeşti şi sufleteşti. „Unul mă lăsa de obosită, altul mă lua de odihnită. Intram seara în ogradă cu carul cu boi, iar în zorii dimineţii eram trezită de bătăi în geam. „Mâine mergi în cutare sau cutare loc!”, striga la mine stribocul. Dacă nu dădeam la stat pâinea stabilită de primărie, era vai şi amar de capul nostru. Rupeam ciocălăi de pe steblele păpuşoiului, îi uscau în cuptor, aduceam la Herţa grăunţele, acolo unde-i moara… Iar „tovarăşilor” nu le plăcea, strigau la mine că-s verzi. În anii foametei ne-au luat totul din casă. Umblau cu o suliţă şi controlau să nu fi ascuns ceva prin paie”, oftează Floarea, mărturisind că măritişul cu Pintilie Teodorescu, care lucra ca secretar la primărie, nu i-a uşurat defel soarta.
Posibil lumea din sat credea că şi-a găsit norocul, doar cele două kilograme de făină de soia, cât primea bărbatul pe lună, însemnau mult în iarna lui 1947, anul în care l-a născut pe fiul Mihai. Tânăra familie, însă, suferea de foame ca şi ceilalţi săteni. Nu cu mult înainte de a naşte, Floarea s-a pornit cu un văr de-al ei, Toader al Mariţei, şi câteva babe din sat la Lujeni, unde era o fabrică de spirt. Au urcat într-un marfar îndesit de lume înfometată, unde s-au umplut de păduchi. „Era ceva îngrozitor, vedeai cum mişună păduchii pe oameni. La Lujeni, lângă fabrica de spirt, de când sunt n-am văzut atâta lume. Am luat cu mine o faţă de masă, scoteam borhotul de secară dintr-o groapă, îl puneam pe ştergar să se scurgă apa, făceam boţuri, le uscam şi le strângeam în faţa de masă. Împrejur nu vedeai o poartă deschisă, nimeni nu-ţi dădea o cană de apă să fi murit de sete. Copacii erau goi, nici o frunză pe răchite. Se vede că înfometaţii mâncau frunze şi crengi fragede. Înapoi acasă, ne-a trecut un om cu barca peste o apă. O bătrânică nu avea cu ce plăti barcagiul şi a rămas bocind pe celălalt mal. Am venit cu trenul până la Noua Suliţă, iar celelalte femei au coborât în gară la Cernăuţi şi au dormit o noapte în cimitir. Tot drumul l-am străbătut desculţă, nu aveam ce pune în gură, dar nici pe picioare. La 17 iulie l-am născut pe primul fiu, am umblat cu pruncul în braţe la secerat”. Acestea sunt amintirile Floarei Teodorescu din primii ani ai căsniciei, crâmpeie sumbre care au marcat viaţa câtorva generaţii.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 