Jocul grotesc cu măștile

Trecerea lui Nicolae Spătaru de la poezie și proză scurtă la roman (genul nu e specificat sub titlu, ci doar într-o notă finală Din partea editorului, de fapt a scriitorului-personaj) nu se face cu o schimbare radicală a mijloacelor imaginarului (formulă lirico-simbolică, biografistă, cu depănarea faptelor „la gura sobei”). Și totuși, intervine o remodelare a discursului sub aspect arhitectonic (apar mai multe planuri și însemnări de jurnal ale personajului-narator, identificat evident, în mod intradiegetic, cu autorul și rapoartele de investigație ale unui sectorist) și mai cu seamă a modului de a nara care se face de astă dată în registru ironic, grotesc, antifrastic. Totul converge spre a configura o atmosferă romanescă a fricii, care se insinuează în text în umbre, proiecții halucinante, gesturi ciudate, obsesii, „bizar și frivolitate”, „pierderi în nimicuri” (cum se spune despre unii porniți pe „vorbăria în dodii” – or, vorbăria fără rost e generalizată, e sigiliul caragialesc al epocii).

Oamenii, societatea în ansamblu, în special funcționarii, evenimentele, chiar animalele (vacile înnebunite) intră în sfera absurdului, constituie „o lume cu dosul în sus” (analoagă evident „lumii pe dos” crengiene).

Volumul Măștile lui Brejnev (Editura Paralela 45, Pitești, 2020) începe cu o „scurtă expunere” teoretică extrasă din Însemnările lui Marcu Filipescu, secretar al sovietului sătesc din comuna Sinihău, în care e citat „marele filosof Murphy”, care a născocit „nemuritoarele legi”, care s-au dovedit atât de potrivite pentru „marea țară și pentru eroicul ei popor”: „Una dintre ele, se notează în această introducție burlescă, denumită Aplauze, convenea atât de mult încât a fost multă vreme folosită pe post de lozincă: orice începe prost se termină și mai prost. Iar expresia „dacă există vreo posibilitate de a greși, o voi face” a fost, la un moment dat, introdusă și în statutul partidului”. Primul episod ce ilustrează absurdul epocii îl constituie cazul când Leonid Ilici Brejnev, secretar general al PCUS, a citit două ore în fața țăranilor un discurs despre rezultatele obținute de comunitatea științifică sovietică în domeniul astronomiei și fizicii, discurs care a „beneficiat” după fiecare șase-șapte minute de aplauze îndelungate, întreruperi prin ridicări în picioare și ovații.

Episodul, ridicol, care îl năucește pe personajul-narator, este urmat de unul comico-tragic: moartea subită a lui Leonid Ilici Brejnev, care îl face pe fiecare cetățean al marii țări să plângă și să fie gata (dacă s-ar fi propus) „să moară în locul lui, de bună voie și nesilit de nimeni” (și bine că nu s-a pus, sună primul acord ironic, altminteri murea tot poporul sovietic!).

Uriașa pierdere nu trece fără efecte în societate și ea este bulversată că este „mișelește deturnată” de la misiunea nobilă a construirii comunismului și pătrunsă de teamă că „imperialiștii burduhoși” vor declanșa un război. Lumea din sat constată că în acest caz lipsesc în totalitate măștile antigaz. Se face un demers către Departamentul Raional de Apărare Civilă (DRAC) și în sat se aduc măști antigaz pentru toți locuitorii. După ce „marfa” a fost distribuită, s-a constatat că mai rămâneau vreo trei sute și ceva de măști. Oare de ce? se întrebau consilierii sovietului sătesc. „Or fi greșit cei de la DRAC?” Și-atunci, secretarul le-a explicat că cifra de trei sute și ceva este exact numărul de decese înregistrate de la moartea lui Leonid Ilici Brejnev. În marea lor majoritate, oamenii muriseră din cauza fricii și a incertitudinii. La propunerea secretarului sovietului sătesc, măștile rămase vor fi depozitate într-o cămară din casa lui.

Ideea, fericită la început și aducătoare de aprobare entuziastă și considerată ca un act patriotic deosebit, îl va costa mult pe personajul-narator, provocându-i nevroze și, în definitiv, moartea.

Romanul se construiește pe două planuri: unul realist, în care măștile îi produc eroului neplăceri și obsesii paranormale și altul fantastic, el trezindu-se transferat, după demisia din postul pe care-l deținea, într-o Societate a măștilor evoluate cu o pondere deosebită „pe plan mondial”, care – bineînțeles – „vor conduce lumea, universul”. În această „zonă” (precum i se spune în roman) fostul secretar de soviet sătesc se simte împlinit, plin de demnitate și cu mintea luminată și devine, având satisfacția deplină a  avansării ierarhice, secretar general. „Mă simt o persoană împlinită. Iar acest sentiment este în creștere constantă. Sper să am și o confirmare universală”.

Sensul alegoric al acestei metamorfoze evolutive se deconspiră printr-o deschidere parantetică: „Măștile duc, în general, dacă nu în totalitate, o viață sobră, cu reguli, legi bine articulate și intangibile: și au un cult aparte pentru secretari. Iar eu încerc din răsputeri să nu le dezamăgesc. În paranteze fie spus, nu și pentru Mihail Sergheevici, care, în opinia lor, prin acțiunile sale de ultimă oră a demonstrat tot ce poate fi mai rău la un secretar. Iar ele au învestit mult în persoana lui”. Eroul așteptă să îndeplinească și o misiune specială, de care depinde viitorul societății și a întregii omeniri și, mai mult decât atât, recroirea, rearanjarea universului. Misiunea acesta grandioasă e mereu amânată, procesul de amânare încheindu-se cu moartea lui.

Prin urmare, avem de-a face cu un roman-alegorie, în care Masca e un simbol a Rusiei, care era denumit de Diderot, care se referea la visul lui Nabucco-donosor, colosul cu picioare de lut. Prozatorul face o radiografie a unor realități sociale și politice stăpânite de legile iraționale ale absurdului, dar și a ceea ce se întâmplă în ființa omului trăind în cadrul lor – și suportând un proces cumplit de înstrăinare, de „mancurtizare”, de automatizare. La un moment dat, apare această mărturisire ardentă a personajului-narator care își analizează cele ce se întâmplă în jur și își face mereu examene de conștiință: „Simțeam că, încet-încet, mă transformam într-o mașinărie, un robot conectat la o sursă de energie și care, cu sau fără voia mea, funcționa cu îndărătnicie, asemenea unui personaj kafkian. Îmi îndeplineam obligațiile puse în fața mea de acea făptură convențională pe care mă încăpățânam să o numesc viață, dar care, de la o zi la alta, era de netăgăduit că devine tot mai străină. Hămeseala ei mă exaspera”.

Un atare complex al înstrăinării e surprins cu subtilitate psihologică, urmărindu-se stările și momentele de „hămeseală”, „exasperare”, „frică”, „sentimente ciudate”, de ceea ce personajul-narator denumește „senzații amare și incerte”. Ideea evadării din infernul cotidian lucrează și ea „cu înverșunare și la nivel de subconștient”.

Este găsit, în mod original, transferul în lumea măștilor evoluate, de parcă ar mima măștile antigaz dosite într-o cămară, făcându-se, iarăși, o insinuare alegorică, precum că întreaga societate e pusă sub o mască fabuloasă – uniformizatoare, producătoare de „iluzii înșelătoare”, de aparențe care ascund esența (aceasta fiind chiar semnificația mai adâncă a măștii).

Narațiunea decurge în aceste două fațete a râsu’ plânsului nostru, alternându-se observația ironică ce apare în descrierea unor întâmplări banale cu observația psihologică și cu împingerea treptată, insinuantă, a lucrurilor în grotesc. Până și numele locuitorilor satului sunt ciudate, semnificând o anumită potrivire cu ceea ce reprezintă ei ca tipi, ca membri ai colectivității: Terinte Tufă, Bobu Fârnă, Costel Coadă, Ion Ciubăr, Gogu Cercel, Mădălina Fercul, Truță Moale, Mihai Brânză, Frozica Busuioc. E de bănuit că sub acestea și alte nume se ascund persoane reale, Măștile lui Brejnev fiind un roman cu cheie.

Finalul romanului constă într-o farsă jucată cititorului: la înmormântare, eroul, văzând arborate în bernă drapelele măștilor evoluate, constată că „poți să trăiești oriunde în univers, dar e preferat să mori în universul măștilor evoluate”, că, așa cum postula marele filosof Murphy „Întotdeauna poți să găsești ceea ce nu cauți” sau „Nenăscuții au întotdeauna noroc de o moarte eroică” și că Uniunea Sovietică nu a sucombat din cauza problemelor economice ci din cauză că „nu se mai aplauda ca pe timpuri. Lumea nu mai avea un cult pentru aplauze”, „care dădeau suflet, sens la tot ce exista în jurul nostru. La tot”. (Și nu cred, se spune în paranteză, – măcar înviați-mă înapoi! – că treaba asta s-a făcut fără implicarea clicii imperialiste).

Romanul „Măștile lui Brejnev” –  compact, axat pe alternarea celor două registre (realist și fantastic); motto-ul care preia spusa lui Dostoievski că „noi toți ne tragem din Mantaua lui Gogol” ne vorbește despre sorgintea imixiunii în ireal) – cu personaje bine conturate – este o reușită a lui Nicolae Spătaru.

                                                                                     Acad. Mihai Cimpoi

3 decembrie 2020

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s