Istoria satului Nesvoia

Satul Nesvoia e situat în partea de est a fostului raion Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi. La nord se mărgineşte cu satul Bălcăuţi, la nord-est – cu satul Cozâreni, raionul Chelmenţi, la est – cu Podvirna, la sud – cu localitatea Stălineşti, la vest – cu satul Iarivka.


Pe timpuri satul era foarte mic. Conform unor date istorice, satul a fost înfiinţat în anul 1516 de boierul Sumaroc. În sat erau 18-20 de familii, majoritatea locuitorilor fiind români şi moldoveni.
La sfârşitul secolului XIV, la nordul Basarabiei s-au stabilit cu traiul moldovenii. Pe timpul boierului Sumaroc, oamenii vieţuiau greu, boierul era şi judecătorul satului. Ţăranii din sat nu dispuneau de pământ. Locuitorii erau trimişi forţat la muncă.


Principala ocupaţie a ţăranilor era pământul şi animalele. Casele de locuit erau foarte mici şi acoperite cu paie. Îmbrăcăminte şi încălţăminte oamenii îşi făceau singuri.


Patru zile pe săptămână, ţăranii munceau la boier, iar două zile – în grădinile proprii. Pe timpul boierului Sumaroc, în sat a fost construită o bisericuţă din lemn, lângă ea se afla şi cimitirul. Rămăşiţele bisericii se păstrează şi astăzi.


În jurul satului se aflau câteva iazuri şi râuri. Ca să nimereşti în sat era foarte greu din cauza drumurilor desfundate, glodoase, de aceea şi se numea un timp satul Glodoasa. Astăzi nu mai sunt acele iazuri şi râuleţe.
La mijlocul secolului XVI, Moldova a fost ocupată de turci. Timp de trei secole au dominat turcii. Populaţia din partea locului o ducea foarte greu, oamenii fiind în toate înjosiţi. Cu această perioadă sunt legate multe expresii: „Bogat ca turcul”, „Trăieşte ca turcul”, „Mănâncă ca turcul” etc.


La începutul secolului XIX, satul Glodoasa a fost atacat de o mare epidemie – ciuma. O mare parte din populaţie a decedat atunci. Pe cei morţi îi îngropau la un cimitir special, care şi astăzi se mai numeşte „ciumnăi”.
După spusele unui consătean, Nazari Marandiuc, dintre locuitorii satului în viaţă a rămas un singur om, pe nume Chiril, care a părăsit satul.


După această groaznică epidemie, satul a fost colonizat. Majoritatea populaţiei o constituiau moldovenii şi ucrainenii, erau şi oameni veniţi din Austria, Transilvania.
În acele timpuri, prin sat trecea drumul comercial din Moldova la Hotin. Oamenii, trecând pe aceste locuri, rămâneau cu traiul în sat.


Pe vârful dealului s-au stabilit cu traiul moldovenii, în vale – ucrainenii. Când se întâlneau, între ei se iscau scandaluri, ajungând uneori şi la bătaie. Când se întâlneau ucrainenii cu moldovenii şi invers, le spuneau „ne svoi”. Cu timpul, satul a început să se numească Nesvoia, iar cele două naţionalităţi s-au împrietenit.
În sat locuiau diferite naţionalităţi. Spre exemplu, familia Ungurean era din Transilvania (unguri), familia Nagrudnâi – din Austria, familia Cebotari – ucraineni (care purtau „ciobote”), familia Pitihacinâi (care locuia „pid haşcei) – ucraineni, familia Calistru – de origine greacă etc.


După reforma agrară din anul 1816, o parte din pământuri a fost vândută ţăranilor. În acele timpuri satul aparţinea Rusiei.


Cel mai în vârstă moşier din sat a fost Korcevskii, având o fiică pe nume Elena. Pe timpul moşierului, pământul se prelucra deja cu plugul de metal. Elena s-a căsătorit cu un ofiţer, Egor Martuş (1823-1889), care e înmormântat lângă biserică. Martuş dispunea de o mare moşie, 350-400 ha de pământ arabil, care era prelucrat de către ţăranii din sat. Martuş a avut patru copii, după moartea lui stăpână a devenit soţia Elena cu cei patru copii.


În anul 1908 Elena Martuş a decedat. Fiul Dumitru a împărţit pământul a câte 7 ha şi l-a vândut ţăranilor.
Şcoală în sat nu era, copiii ţăranilor învăţau în satul vecin Bălcăuţi.


La începutul secolului XX, locuitorii satului prelucrau doar 60-70 % din terenuri. Nu era tehnică, pământul se prelucra prost de tot. Majoritatea cerealelor erau vândute, pentru a achita impozitele. Viaţa devenea tot mai grea. O parte din ţărani muncea din zi şi până-n noapte la moşierul Romaşcanu, în satul vecin Stălineşti. Viaţa ţăranilor a devenit de nerecunoscut. Fiecare trăia pentru el, în sat era doar o singură cârciumă, unde ţăranul îşi „vărsa” amarul. În sat nu existau instituţii culturale, magazine etc.


La 28 iunie 1940, sătenii au întâmpinat Armata Roşie cu speranţa la o viaţă mai bună, la un viitor mai bun. Însă, cu timpul, sătenii s-au dezamăgit şi de „sovietici”. Au început deportările în masă, apoi şi războiul din 1941. Majoritatea tinerilor de 16-17 ani au plecat la front, mulţi dintre ei căzând la datorie.
După anul 1944, în sat au început cele mai mari schimbări. În anul 1947, majoritatea sătenilor s-au înscris în colhoz. Primul preşedinte a fost ales D.I. Parpauţ. Dar, cei care nu vroiau să se înscrie în colhoz l-au împuşcat.
Grei au fost primii ani pentru gospodăria agricolă „Bolşevitskaia pravda”, însă an de an au început să obţină recolte bogate. Cu timpul, s-au dezvoltat şi sectorul zootehnic, şi sectorul legumicol, şi cel avicol etc. În perioada sovietică, satul a devenit de nerecunoscut: s-au construit şcoala, Casa de cultură, magazine, punct medical etc.
În prezent în sat se construiesc adevărate palate – case de locuit cu mai multe etaje, se reconstruiesc drumurile, se deschid noi centre comerciale, se dezvoltă sportul.

În anii independenţei, satul a devenit o vatră frumoasă a tradiţiilor, obiceiurilor noastre româneşti.

Vladimir DAMIAN
Viorel GHIBA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s