Nu m-am îndoit nicicând de dragostea românilor de la baștina mea Boian față de valorile neamului. În cele mai cumplite timpuri, când pentru limba maternă și credință se plătea chiar și cu viața, țărani simpli, trecuți prin catastrofale încercări (două războaie mondiale, foamete, deportări) au avut curajul să-și apere școala și biserica, iar după slăbirea regimului comunist s-au încrâncenat să ridice Tricolorul pe primăria satului, să-și aducă acasă fiii martirizați prin siberii, să-l înveșnicească pe vornicul Ion Neculce… Am luat-o de departe, prefațând cu această împrospătare a memoriei inaugurarea sălii unui, poate mai larg în viitor, muzeu etnografic (tradiții, obiceiuri, port strămoșesc) la Școala Medie din centrul Boianului, deoarece toate minunile adunate acolo vin din trecut, dintr-un trecut care ne mai ține verticali, ne învață cum trebuie să trăim pentru a fi respectați de alte etnii și de statul ai cărui cetățeni suntem astăzi. „Boianul… cu școala unde sunt clase ucrainene”, posibil să-mi obiecteze la citirea acestor rânduri unii din luptătorii noștri pentru limba română. Dar în care școală nu există astăzi asemenea clase? Iar acolo pe unde încă n-au fost deschise, în ce limbă se predau majoritatea disciplinelor școlare? Nici pe departe nu îndreptățesc, nu accept această situație. Însă, ținând cont că o parte din copii nu învață în limba maternă, și, în genere, tineretul de astăzi se îndepărtează de tradiții, cu atât mai mult e lăudabilă inițiativa directoarei Angela Botă, realizată de adjunctul pentru munca educativă, profesoara Sofia Jalbă, care cu susținerea familiei, a surorii sale Sorina Hauca, părinților și bunicilor elevilor a adunat o impresionantă bogăție de exponate.
„Predau limba ucraineană, dar țin mult la cultura noastră națională, am învățat de la bunica să iubesc tot ce avem din strămoși”, mi-a mărturisit Sofia, la telefon, invitându-mă la sărbătoarea inaugurării muzeului. De la primii pași în curtea școlii, am simțit că tânăra generație de pedagogi le altoiește elevilor dragostea moștenită de la părinți și bunici. Mulți copii din clasele primare și mijlocii și-au întrerupt ultimele zile de vacanță, pregătindu-se să întâmpine cu florile talentului lor oaspeții. Două colective coregrafice – „Brâulețul” și „Bătuta”, îndrumate de profesoara și binecunoscuta maestră în arta dansului, Maria Basaraba, făceau repetiții printre brazi. Câteva bunici nu-și rupeau privirile duioase de la „bătutele” lor mărunțele. Veronica Gâza, bunica, și Silvica Suprovici, mama, stăteau cu ochii pe Ionel, elev în clasa a VIII-a. Maria Vaipan cu nora Lucia se țineau din urma lui Adrian (cl. VIII-a) și micuței Magdalina. Anița Niscoravna, nu avea pe nimeni printre copii, dar a fost invitată să vadă cum stau icoanele cusute de ea în sala muzeului, și pentru că-i este drag cântecul (e una din cele mai apreciate coriste la biserica Mănăstirii din Boian).
Directoarea Angela Botă și prof. Sofia Jalbă au avut grijă să le invite pe profesoarele pensionare, de la care nu contenesc să învețe. Am avut și eu deosebita bucurie să le îmbrățișez pe doamnele Eleonora Bizovi, Eleonora Sfeclă, Silvia Bizovi, Aurica Bădicel… Ferice de tinerii care au de la cine asculta cuvinte de învățătură, având un scut cum este Eleonora Bizovi la Boian! Dumneaei le-a amintit de muzeul de odinioară, unde au fost adunate lucruri de mare valoare, printre care multe de la mama ei, o neîntrecută meșteriță populară: „Dacă adun anii de învățătură a neamului meu aici, ajung la o jumătate de mileniu. Cum să nu-mi fie dragă această școală?”, se întreabă retoric distinsa profesoară. Cu toate acestea, n-ar fi ea Eleonora Bizovi, dacă n-ar spune sincer ce are pe suflet. Durerea ei e că a dispărut din fostul muzeu războiul de țesut cu tot cu teară și sculele greu de găsit astăzi, adus aici de mama ei, că nu se știe pe unde o fi prețioasa colecție de monede. A promis că va dona noului muzeu cărți și documente referitoare la istoria satului, dar mai întâi trebuie să se convingă că nu se va repeta situația din trecut. Cu imaginea muzeului de odinioară a venit la școala natală Silvica Leah (Fedoreac), vestită la Sadagura și mai departe pentru deschiderea la mansarda casei sale a unui muzeu etnografic, recunoscut și înregistrat la primăria or. Cernăuți. Evocând zilele când nu se putea desprinde de lucrurile adunate în acea sală miraculoasă pentru ea, le-a rugat pe gazde să țină deschisă ușa noului muzeu, ca elevii să se pătrundă pe viu de tot ce a fost odată. Din partea ei le-a dăruit o oală cum nimeni nu mai are și un instrument vechi de lemn, cu care se „băteau” rufele la spălat.
Aurica Bădicel, fostă profesoară de chimie, și-a însoțit cadoul (o trăistuță purtată de soacra ei la biserică) de o frumoasă pledoarie pentru lucrurile în care bate inima neamurilor demult plecate la Domnul. „Mamele noastre își câștigau pâinea din țesut, din cusut la lumina lumânării, opaițului, lămpii cu gaz. Războiul de țesut, coasa, îmblăciul sunt fundamentul vieții de astăzi”. Aș mai adăuga că țesăturile și broderiile lucrate cu neasemuită dragoste i-au salvat pe mulți de la moarte în anii foametei, fiind schimbate pe un cartof, pe o bucățică de pâine prin Galiția, „la Polonia”, cum spuneau boincenii. Cu regretul că avea și el în casă o traistă deosebită, dar n-a păstrat-o, Vasile Botă, gospodarul de frunte, care și-a făcut din casa întreagă un adevărat muzeu, i-a îndemnat pe tineri să nu fie risipitori, să scoată la lumină averea din trecut de prin poduri și lăzile bunicilor, să n-o lasă de hrană șoarecilor.
Alt boincean, de 18 ani îndepărtat de baștină, Gheorghe Botă de la Cernauca, s-a lăsat legănat de nostalgii și de părerea de rău că a pierdut legătura cu limba maternă. Împătimit de arta scrisului, a editat, în limba ucraineană, o istorie a Cernaucii, axată pe dinastia Hurmuzăcheștilor, și două volume de proză scurtă, aduse în dar muzeului. Cu prinos de carte a trecut pragul școlii și Nicolae Toma, cetățean de onoare al Boianului, redactorul-șef al „Zorilor Bucovinei”, amintindu-le consătenilor datoria de a înveșnici numele profesorului Vasile Bizovi, printr-un bust și conferirea numelui său școlii, fapt ce i-ar onora pe toți boincenii. Un cuvânt de laudă colegilor pentru grija de a perpetua tradițiile și a păstra valorile, precum și tuturor celor care au dăruit lucruri atât de scumpe pentru îmbogățirea muzeului a rostit Lilia Govornean, președintele ACDERU.
Obiectele adunate, mai ales costumele populare, într-adevăr, fascinează, sunt scumpe ca valoare materială, dar și ca purtătoare de memorie. De necrezut că cei care le-au păstrat cu sfințenie au fost în stare să se despartă de ele, toate integrându-se într-un ansamblu ce încântă privirile. „Cât trecutul ține minte, mai există lucruri sfinte” – la Boian și prin alte sate, întocmai ca în versurile lui Nicolae Dabija, cântate de profesoara Maria Botă.
În unison cu bijuteriile de exponate, a fost pregătită și masa pentru oaspeți pe holul de la etajul doi, de asemenea, ca un muzeu al mâncărurilor din trecut, estetic asortate cu bucătăria modernă.
Ne așteptau și alte surprize în această zi de poveste, în casa lui Vasile Botă, cu ușile întotdeauna deschise pentru oaspeți.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 