Prin vâltoarea anilor…

Zilele trecute, privind la stilou şi la nişte foi curate, am simţit că mă copleşesc emoţiile şi diverse amintiri din anii când pregăteam aproape zilnic emisiuni radiofonice pentru postul de radio al Companiei regionale de stat Cernăuţi. Oare câte mii de pagini am umplut cu articole, interviuri, informaţii, schiţe despre diverse persoane întâlnite în cei peste 30 de ani cât am fost angajatul acestei redacţii?.. Şi despre câte persoane am pregătit diverse emisiuni, încercând să redau cât mai pe larg cele mai interesante momente din viaţa lor?..


Astăzi, după atâţia ani de când am părăsit redacţia, fiind trecut în cohorta pensionarilor, frunzăresc agenda personală unde am zeci şi zeci de informaţii despre oamenii pe care i-am cunoscut şi mi se pare că am rămas dator faţă de multă lume bună, cu destine interesante, despre care ar merita să scriu şi să mai public câteva articole. Şi prima persoană despre care aş vrea să vă vorbesc e doamna Elizaveta Colesnicov din Cernăuţi – femeie cu o soartă deosebită, cu un caracter care a ajutat-o de multe ori în cele mai complicate momente din viaţă.


…Născută la 10 septembrie 1943 în satul Caracuşenii Vechi din raionul Briceni, Republica Sovietică Socialistă Moldova, în familia unor intelectuali (tata Vasile Pleşca era învăţător la clasele primare din sat, iar mama avea grijă de cei cinci copii), doamna Elizaveta a cunoscut din copilărie tot amarul vieţii. Chiar de mic copil se străduia să ajute cum putea la treburile casei. În special îi dădăcea pe fraţii mai mici jucându-se cu ei şi dându-le câte ceva de mâncat când flămânzeau… Împreună cu fratele mai mare şi cu bunica, de pildă, culegea spice de pe lanuri din care pregăteau turte sau alte bucate. Tot din bucatele naturale făcea parte şi lobăda.


Ca şi altă lume, bunica ţinea şi două oi care, în fond, erau adevărata salvare, laptele lor fiind împărţit cu grijă celor 5 copii. Desigur, animalele creau probleme cu hrana, dar până la urmă totul se rezolva…
Punând cap la cap toate întâmplările prin care a trecut doamna Elizaveta, am obţinut un adevărat eşalon, lung ca cel în care a nimerit într-o noapte din iunie 1949. Avea doar vreo 5 anişori, dar momentele pline de groază i-au rămas întipărite bine în memorie…


– Era o seară obişnuită, – îşi aminteşte ea astăzi. – Ne culcasem deja ca de obicei după o zi de muncă destul de grea pentru cei maturi. Locuiam împreună cu bunica Elena – o femeie deosebit de activă, înzestrată cu o inimă bună care se bucura de respectul consătenilor. Tata era plecat la cursuri de perfecţionare a învăţătorilor ce aveau loc în centrul raional Bălţi. Şi iată că pe la ora două de noapte ne-am trezit cu ograda plină cu soldaţi înarmaţi care ne-au ordonat să luăm ceva lucruri cu noi, deoarece, ca „duşmani ai poporului”, urma să fim duşi cine ştie unde, dincolo de munţii Ural.


Ce simţea oare biata lume luată din pat pe la miezul nopţii şi ameninţată că vor răspunde cu toţii pentru „activitate subversivă antisovietică şi atitudinea duşmănoasă faţă de noua putere?”. Evident, învinuirile erau sub orice critică, iar încercările de a te îndreptăţi erau curmate brusc de persoane înarmate, aşa că era mai bine şi mai sigur să taci chitic şi să execuţi ordinele lor. Astfel că, în lipsa capului familiei, cei trei fraţi – Ion, Valeriu şi Dumitru împreună cu sora Elizaveta şi cu mama Vera s-au trezit în gara din Lipcani unde au fost încărcaţi într-un vagon pentru vite, cu o singură ferestruică chiar sub podul vagonului… Din spusele soldaţilor, trenul urma să-i ducă în Siberia, astfel că îi aştepta un drum deosebit de lung şi anevoios…


Chinurile celor patruzeci şi ceva de persoane, ticsite în vagon, au început odată cu pornirea marfarului. Năduhul le trezea ameţeli şi dureri de cap, iar copiii abia respirau fiind ţinuţi pe rând de părinţi lângă fereastră cu gândul că vor prinde o gură de aer curat.
– E greu să redai toată mizeria din acel vagon, îşi aminteşte doamna Elizaveta. – Deosebit de greu ne era nouă, copiilor, care pur şi simplu ne sufocam, şi când trenul se oprea în vreo gară îi rugam pe soldaţi să deschidă uşile vagoanelor măcar pentru clipele cât staţionam acolo. E clar că rugăminţile noastre doar rareori erau luate în seamă astfel că eram nevoiţi să suportăm întregul calvar al greutăţilor la care eram supuşi…
După mai bine de o săptămână eşalonul a ajuns în gara Kurgan unde au fost încărcaţi din nou în camioane şi duşi mai departe pe nişte drumuri de ţară pline de praf şi cu gropi.


În sfârşit, după multe chinuri şi lipsuri au ajuns într-o localitate şi li s-a spus că acesta este noul lor loc de trai. Era vorba de regiunea Kurgan, cătunul Odino. Conducerea locală le-a oferit o casă din lemn, fără tencuială, în schimb plină de ploşniţe.


Între timp, la noul loc de trai sosise şi capul familiei, domnul Vasile Pleşca, care a declarat că nu se va plânge nicăieri numai să fie lăsat la un loc cu familia. Şi după mai multe cereri, conducerea locală a acceptat ca rugămintea lui să fie satisfăcută şi să i se permită să locuiască împreună cu familia. Adică, puterea locală şi-a arătat umanismul şi bunătatea sufletească faţă de nişte oameni simpli… De altfel, dacă ne referim la oamenii simpli din această localitate, apoi trebuie să spunem că erau înţelegători cu noii locuitori ai cătunului şi chiar îi ajutau la construirea caselor şi la efectuarea altor lucrări ce cereau o forţă fizică destul de mare.


– Nu simţeam să fim duşmăniţi sau persecutaţi şi înjosiţi, – îşi aminteşte astăzi doamna Colesnicov. – Ba dimpotrivă, eram ajutaţi la construirea caselor noastre, ne ajutau şi cu alimente, deoarece încă nu prinsesem la putere economică şi financiară.


Încetul cu încetul moldovenii au început să înveţe limba rusă. Liza împreună cu fraţii Valeriu şi Mitea umblau la grădiniţă, fiindcă mama Vera trebuia să se prezinte în fiecare zi la lucru. Ordinea era strictă: cine nu lucra, avea probleme cu autorităţile în privinţa cartelei pentru pâine. De altfel, fratele mai mare, Ion, ocupa de pe la ora 5 dimineaţă rând la magazin unde primea, potrivit cartelei, câte 200 grame de pâine pentru fiecare persoană din familie. Şi cât de gustoasă li se părea pâinea ceea! Doamne fereşte să cadă pe jos vreo fărâmitură că imediat nimerea în gura cuiva.


Cam aşa a trecut vara lui 1949 şi odată cu sosirea toamnei natura s-a schimbat brusc. Autorităţile le-au dat ceva haine mai călduroase şi cizme de pâslă, astfel că frigul îi cam ocolea cu toate că gerul cobora uneori sub 40-45 de grade.


– Iarna era frumoasă, cu multă zăpadă şi cu ger de trosneau pietrele, cum se spune, – îşi aminteşte doamna Elizaveta. – Mama lucra la ferma din gospodărie şi când venea seara acasă cădea ca frântă de oboseală. Cât e ziua de mare ducea apă la fermă cu sacaua trasă de doi boi. Şi vă închipuiţi cât de greu îi venea unei femei să toarne apă în butoiul de pe sanie folosindu-se de o vadră care îngheţa în câteva minute la gerul de minus 40 de grade…


Într-adevăr, una e să rămâi vrăjit de frumuseţile iernii şi cu totul altceva e să munceşti la un ger cumplit când, vorba ceea, îngheţa şi pasărea-n zbor…
…Primăvara lui 1950 a venit cu mult soare şi zile senine, bucurând sufletele necăjite ale locuitorilor cătunului Odino. Şi într-o zi domnul Alexandru a anunţat soţiei şi copiilor că vor construi o casă a lor, folosind material lemnos din pădurile de brad ce înconjurau localitatea. Bucuria copiilor nu avea margini, deoarece se cam săturaseră de bordeiul ce le ţinea loc de casă. Primăria a promis să-i ajute cu material de construcţie astfel că era nevoie de braţe de muncă. În zilele când nu se lucra în gospodăria colectivă, cunoscuţii şi prietenii familiei Pleşca veneau toţi ca unul şi munceau la construcţia casei. Se primea un fel de clacă, la care participau cei mai mulţi bărbaţi din localitate.


Şi iată, cu ajutorul consătenilor, lucrările de construcţie a casei s-au încheiat mai repede şi bucuria familiei Pleşca nu avea margini. Cineva îşi pune întrebarea pe ce se bazau relaţiile dintre familiile deportaţilor şi locuitorii din Odino. Răspunsul e simplu: oamenii de rând nu se duşmăneau. Problema era în conducătorii ţărilor şi în partidele politice.


După terminarea lucrărilor de construcţie a casei bucuria familiei nu avea margini…Mama Vera pregătea mâncare folosindu-se de cuptor unde, în nişte oale speciale, bucatele erau preparate după metoda de acasă, din Moldova. Femeile din Odino se străduiau să deprindă secretele gospodinelor sosite de prin alte părţi şi se bucurau când reuşeau să înveţe câte ceva…
Timpul se scurgea repede şi familia Pleşca se antrena tot mai mult la efectuarea lucrărilor agricole şi a celor de pe lângă casă. O plăcere deosebită le aducea culesul pomuşoarelor din pădure, a ciupercilor şi fructelor din care preparau diverse magiunuri şi fructe uscate. Într-un cuvânt, deportaţii au început să se simtă mai liberi în acţiunile lor, creându-şi condiţii de viaţă mai bune… Dar, lucru firesc, dorul de locurile natale, de satul în care s-au născut punea stăpânire pe ei tot mai mult şi aşteptau cu nerăbdare ziua când li se va permite să revină acasă, la baştină.
– În 1950, – îşi aminteşte astăzi doamna Elizaveta, – am mers la şcoală în clasa întâi, şcoală unde învăţa şi fratele mai mare, Ion. Clădirea şcolii se afla la o distanţă de vreo trei kilometri, astfel că oboseam destul de tare făcând drumul prin zăpadă pe un ger de peste 35 – 40 de grade. Dar cu toate acestea, îmi plăcea să merg la şcoală, să citesc şi să mă pregătesc pentru lecţii, subliniază doamna Colesnicov…
Între timp gospodăria agricolă locală a construit în sat o şcoală nouă, astfel că bucuria copiilor nu avea limită. Totodată, s-a îmbunătăţit şi situaţia părinţilor, şi a celorlalţi locuitori.
Un eveniment care a zguduit practic întreaga ţară a fost moartea lui Stalin în 1953, la 5 martie. Persoanele deportate au început să aştepte schimbări spre bine, sperând că va sosi ziua când li se va permite să revină la baştină. Alte gânduri, pur şi simplu, nu le mai treceau prin cap. De aceea, despre permisiunea de a părăsi localitatea Odino a aflat cu bucurie întreaga localitate. Conducerea satului i s-a adresat lui Vasile Pleşca cu propunerea să rămână la lucru, oferindu-i şi anumite preferinţe, însă bucuria că au dreptul să revină la baştină a fost mai mare decât orice câştig oferit…

Ilie T. ZEGREA
(Va urma)
În imagini: doamna Elizaveta Colesnicov; cinci fraţi ca cinci degete de la mână; împreună cu soţul Alexandru.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s