„GAZDELOR MINUNATE DIN BOIAN…”

împreună cu oaspeții la bustul cărturarului Iraclie Porumbescu

E prea puţin o zi-două, poate şi o săptămână, pentru cei care ajung prima dată la Cernăuţi, mai ales dacă vin nu doar cu interesul de a cunoaşte oraşul, ci şi să se întâlnească cu românii de aici. Dar şi o singură zi i-a fost de-ajuns lui Ştefan Străjeri să plece de la noi cu ochii înlăcrimaţi de la emoţii şi impresii de neuitat, după ce a lansat la sediul Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu” monumentala monografie „Istoria românilor canadieni, 1890-2020”. Într-adevăr, câte minuni se pot întâmpla numai într-o singură zi! Poate pentru că era sărbătoarea Schimbării la Faţă, când creştinii cred că se deschid cerurile şi cei aleşi de Dumnezeu pot vedea Porţile Raiului, Ştefan Străjeri şi însoţitorii săi au avut norocul să ajungă şi pe pământul Boianului din Bucovina, pentru a le aduce un pumn de ţărână românilor din Boianul canadian. Sosiţi la Cernăuţi, oaspeţii au adus un frumos dar de carte, autorul a donat circa 30 de volume de „Istoria românilor canadieni, 1890-2020”, donaţii de literatură română am primit şi din partea prof. dr. Anca Sîrghie din Sibiu.

la poarta Universității cernăuțene cu ghidul Nicolae Costaș


Deşi după lansarea de la Cernăuţi a fost prins într-un continuu vârtej al întâlnirilor cu prieteni şi admiratori ai scrisului său – de la baştina sa Pojorâta, de la Sibiu, Iaşi, Alba-Iulia şi alte oraşe din România, a găsit timp să-mi trimită câteva mesaje de mulţumire. Din cele primite voi expune doar câteva cuvinte din mesajul scris deja de „acasă”, adică după ce a aterizat la locul de trai, pe continentul american: „M-am reîntors în America după un periplu obositor, dar cu mulţumirea că am străbătut spaţii româneşti dragi mie. Ţin să vă mulţumesc încă o dată pentru organizarea şi primirea de suflet de la Cernăuţi! Nu mi-am putut opri lacrimile de emoţie românească în timpul lansării. Transmit urări şi mulţumiri tuturor românilor bucovineni, precum şi gazdelor minunate din Boian!”.

Anișoara și Cristi Botă cu exponatele viitorului muzeu

Pentru „gazdele minunate din Boian” eu am întotdeauna cuvinte de mulţumire, căci deseori se ivesc motive de a le exprima preţuirea ce le-o port. Acum, însă, mă opresc la oaspeţii de mai departe şi la mâna de ajutor întinsă de consătenii mei – Vasile Botă, doamna Eleonora Bizovi, tânărul sculptor Cristi Botă şi familia sa. Cu bunăvoinţa şi prinosul lor s-a împlinit cum nu se poate mai frumos dorinţa autorului cărţii aduse nouă în dar de a păşi prin locurile numite de mulţi români din Canada „pământul sfânt al Boianului”. Cu dorinţa de a vizita Boianul au venit la Cernăuţi şi însoţitorii săi – soţia Luminiţa, profesoara din Sibiu, universitara dr. Anca Sîrghie (prefaţatoarea volumului, care a înregistrat recordul de a citi de trei ori (!) cele aproape 800 de pagini ale acestei atotcuprinzătoare cronici despre istoria migraţiei româneşti peste Atlantic), tatăl autorului şi un prieten, Ştefan Simiganovschi din Suceava. Doruri multe i-au grăbit pe toţi să ajungă la Boian, dar deoarece râvneau să prindă până-n seară uşile deschise la Universitate, au ales să se oprească la locurile emblematice pentru vatra lui Ion Neculce. Toate aceste mărturii ale memoriei boincenilor ne ieşeau în cale, însă drumul ne-a dus direct la Hliniţă, la casa lui Ion şi Rodicăi Botă, părinţii sculptorului Cristi, devenit vestit din prourul tinereţii ce şi-o trăieşte visător în farmecul creaţiei. Unchiul său, Vasile Botă, cunoscut la Boian ca gazdă primitoare şi ahotnic de oaspeţi, de data aceasta a cedat în favoarea nepotului. „La Cristi au ce vedea mai multe”, şi-a zis el resemnat.


Gura de rai li s-a deschis oaspeţilor cum numai au intrat în curtea părinţilor lui Cristi. Drept că gospodarii nu erau acasă. Ei muncesc prin străinătăţi pentru oaza de paradis de acasă, ca să trăiască în linişte şi bunăstare mamele lor, bunicuţele Pachiţa şi Ana, pentru ca să-şi continue studiile fiica Anişoara, studentă la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava. Stăruind să-i ferească de greutăţi pe cei doi copii, părinţii au grijă ca ei să-şi împlinească visele, să nu-şi irosească harul primit de la Dumnezeu, mai cu seamă să poată crea, pe măsura vocaţiei şi talentului său, fiul Cristian, un sculptor cu viitor promiţător dacă judecăm după ce a reuşit să facă până acum.

Tânărul sculptor și opera sa


Până a gusta din sarmale şi alte bunătăţi gătite şi garnisite ca la carte de Anişoara, desigur sub supravegherea bunicuţelor, Cristi ne-a propus să trecem prin atelierul său, acea „sfântă a sfintelor” unde se nasc opere de artă. „Pe Ştefan cel Mare l-am scos afară, să se „usuce” la soare”, ne explică tânărul, invitându-ne în grădină unde trona bustul viteazului Voievod. Mirosea a iarbă, a mere coapte, peste toate plutind taina creaţiei. Şi în casă am intrat într-o atmosferă de vis, pretutindeni simţindu-se gustul artistic al lui Cristi, dar şi al tatălui său, Ion, cu aptitudini în arta picturii. Sus, la mansardă, am dat de un început de muzeu – o colecţie impresionantă de clopoţei. Cristi ne-a propus să ascultăm melodia clinchetelor argintii, fiecare revărsându-se pe unda sa. Anişoara ne-a invitat să încercăm vătalele la războiul de ţesut. Am observat la boincenii mei o pasiune deosebită pentru a aduna obiecte de odinioară – mărturii vii ale traiului şi ocupaţiilor strămoşilor. Buna mea prietenă Silvica Leah (Fedoreac) a deschis un muzeu în toată legea la mansarda casei sale din Sadagura, Vasile Botă şi-a transformat într-un admirabil muzeu întreaga gospodărie, de la intrarea pe poartă până sus în vârful casei, iar de curând la ŞM din centru a prins viaţă o minunată sală cu relicve din trecut.


Greu le-a fost oaspeţilor să se despartă de sfătoasele bunici ale lui Cristi şi Anişoarei, să refuze invitaţia lui Vasile Botă, dar nu aveau încotro. Uitând că sunt grăbiţi, „au stat de vorbă” cu Iraclie Porumbescu, înveşnicit în bronz de Cristian (cu sponsorizarea şi încurajarea unchiului Vasile) în curtea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, oprindu-se puţin mai la vale la bustul cronicarului Ion Neculce – opera sculptorului Dumitru Gorşcovschi. „Parcă l-aş lua cu mine la Sibiu, m-am îndrăgostit de acest toponim „Boian”, şopti dna Anca Sîrghie. Ştefan şi Luminiţa nu mai aveau cuvinte, exprimând prin tăcerea lor aceeaşi dorinţă.


Odată cu înserarea am ajuns şi la Universitate, unde ne aştepta profesorul Nicolae Costaş. Deşi programul său de lucru în calitatea-i de ghid se încheiase în acea zi, el i-a primit cu amabilitate pe oaspeţi. Şi ce noroc e să întâlneşti un om de-al nostru acolo unde e mai mare interesul! Erau deja închise Sala de Marmură, cea Albastră şi cea Roşie – toate cu semnificaţie istorică, îndeosebi Sala Sinodală, unde generaţia de la 1918 a înfăptuit Unirea. Însă, nimerindu-se la intrare să fie în serviciu un român, am avut norocul să-i însoţim pe oaspeţi prin aceste săli, să ne privim în oglinzile veneţiene din Sala Roşie, văzând cum prinde contur legenda că, la sigur, întinerim scufundându-ne în „apele” lor cristaline.

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s