E DE-AJUNS ȘI UN BOȚ DE MĂMĂLIGĂ PENTRU A CÂȘTIGA ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

Plângeam, dar nu știam de ce plâng, când tata ofta din adânc cuvântul „foamete”. Am înțeles mai târziu plânsul și durerea generațiilor de după război. Iar acum, la un moment, în timpul pomenirii victimelor foametei din anii 1946-1947, mi-am dat seama că nu mai am lacrimi. Nu pentru că Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina, preluată de Vasile Rauț de la regretatul președinte Octavian Bivolaru, la fiecare sfârșit de noiembrie își adună membrii la manifestările de comemorare. Și nu că am ști totul despre această cumplită tragedie a neamului din teritoriile românești ocupate la 28 iunie 1940 – nordul Bucovinei, Ținutul Herței și partea Basarabiei, incluse în regiunea Cernăuți. Mi-am plâns lacrimile mult mai înainte de a începe aceste comemorări, având „Golgota” mea – în casă și în întregul sat, la vârsta când încă nu știam că există atâtea Golgote – nu numai în Biblie sau în satul meu. 

De fapt, pentru țăranii noștri de atunci cuvintele nu erau așa ca în lumea de astăzi. Munca, bunăoară, nu era cuvânt, ci sudoare vărsată zădarnic pentru un viitor măreț la care încă n-am ajuns. La fel și „foametea”, care încă nu devenise o amintire și auzeam des de ea, nu era cuvânt, mai ales pentru cei ce au suferit-o copii fiind. Erau lacrimi, moarte, umilință și sfâșiitoare durere după cei pierduți – oameni apropiați, dar și un cățel sau o pasăre îmblânzită sub streșina casei. N-am auzit de la tata să-și fi mâncat cățelul sau că a umblat cu cerșitul ca să nu moară de foame, însă lacrimi i-am văzut în ochii de bărbat aspru și nesentimental, când povestea despre drumurile în Galiția, unde ducea tot ce avea mai de preț în casă pentru un cartof sau o coajă de pâine. Am plâns cu el fără să știu de ce plâng, am plâns cu mărturisitorii pe parcursul pregătirii culegerii „Martiri români din infernul foametei”, am rămas stană de piatră citind romanul scriitorului basarabean Nicolae Rusu „Cu ochii celuilalt”. 

„Cu ochii celuilalt”, asemenea Bibliei, ne preîntâmpină că toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, că trebuie să-I dăm socoteală pentru toate acţiunile noastre, chiar şi pentru răul pricinuit unei negre ciori. Ni se ridică părul măciucă citind despre îngrozitoare cazuri de canibalism (părinţii îşi sacrifică pruncii), încât am rămas cu impresia că autorul exagerează evidenţiind decăderea omului până aproape de degradarea unui întreg popor. „Doar oamenii sunt în stare de aşa ceva. Noi, ciorile, avem mai multă omenie, noi nu ne mâncăm unele pe altele”, filozofează cioara lui Nicolae Rusu. Privind, însă, filmul președintelui Societății „Golgota”, al bloggerului Vasile Rauț, montat pe mărturisirile supraviețuitorilor foa-metei din Basarabia anilor 1946-1947, am înțeles ceea ce n-aș fi vrut să cred vreodată. Scriitorul Nicolae Rusu n-a exagerat, cazurile înfiorătoare pe care este axat subiectul, din păcate, nu sunt o ficțiune artistică. 

Foametea n-a fost la fel în Basarabia și în ținutul Cernăuțiului. Chiar în regiunea noastră, în unele sate oamenii cădeau morți pe drumuri, iar în altele, unde autoritățile locale erau mai loiale, au suportat mai ușor. E o dovadă elocventă că această catastrofă umană n-a fost provocată numai de seceta din vara lui 1946, ci mai mult de politica antiumană a regimului sovietic, țintită îndeosebi la stârpirea populației românești din teritoriile ocupate. Ilustrativă în acest aspect a fost relatarea invitatului nostru, diplomatul Laurențiu Claudiu Ciocan, consul general de carieră la Consulatul General al României la Cernăuți. Originar din zona Moldovei, dumnealui a vorbit despre foametea din România, evi-dențiind una din cauze ca o consecință a secetei. Aflându-se în misiune diplomatică în Kazahstan și alte republici asiatice, a cunoscut, prin descendenți ai românilor deportați acolo, drama conaționalilor rămași în afara României. 

Nu din auzite sau citite știe ce înseamnă suferința foametei profesorul Ilie Popescu, autorul cărții „Drumul spre Golgota” și altor volume, în care a adunat calvarul familiei sale. În copilăria trăită în exilul din Kazahstan, el și frații săi în fiecare seară în loc de o felie de pâine se hrăneau cu rugăciunile mamei, iar odată mama disperată, negăsind nimic de-ale gurii, a chemat un bătrân lăutar să le cânte la vioară copiilor leșinați de foame. Ilie Popescu, de rând cu crucile înălțate pentru martirii deportărilor în mai multe localități, a instalat o cruce-monument în satul natal Pătrăuții de Jos în memoria mamei sale și a tuturor mamelor care și-au salvat copiii din gura foametei, de alte necazuri ale exilului. 

Toate aceste chinuri își au începutul de la 1940, anul faimoasei „eliberări”, soldate cu ridicarea gardului de sârmă ghimpată între frați, după cum a aprofundat subiectul discuției neostenitul cercetător al trecutului, Octavian Voronca. E o fericire că  generațiile mai tinere cunosc tragediile acelor ani numai de la bunici și părinți. Cu amarul memoriei familiilor lor au fost prezenți Alexandru Muntean, președintele Asociației sportiv-culturale „Ștefan cel Mare și Sfânt”, și Dumitru Fedorcea, activist al Societății „Golgota”. Vibrau triste amintiri și în inima poetului Vasile Tărâțeanu, membru de onoare al Academiei Române. 

Sperăm să reușim, împ-reună cu inimosul președinte al „Golgotei”, Vasile Rauț, să adunăm într-o nouă carte mărturiile celor care mai sunt în viață, precum și ale urmașilor păstrători de memorie. Căci numai ce e scris nu se uită. Deschid, bunăoară, culegerea „Martiri români din infernul foametei”, editată în anul Centenarului Unirii, 2018, și recitesc pentru un pic de mângâiere și încredere în forța binelui din capitolul „Fărâme de omenie din pâinea foametei”. Oprindu-mă la „Sfânta Duminică în negura copilăriei”, mă minunez de bunătatea unor oameni care împărțeau din puținul lor cu cei mai înfometați decât ei. O femeie, Domnica din Ostrița, în fiecare dimineață, înainte de a răsturna mămăliga, număra muribunzii adunați pe sub gardul de la curtea casei. Pregătea pentru fiecare câte un boț de mămăligă cu brânză, pentru că nu-i intra fărâmitură în gură, dacă nu se împărțea cu străinii înfometați. Nimeni nu pleca fără ceva în mână de la poarta ei. Poate pe pământ binele se uită mai repede decât răul, însă sunt momente când e de ajuns și un boț de mămăligă pentru a ne câștiga veșnicia. Evadând din realitate în vis, mult am vrea ca măcar un strop de vin și-o fărâmă de pâine din bogata masă, pregătită de iscusita gospodină Aliona Rauț, să ajungă la martirii foametei. 

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s