Spunea Constantin Noica, filozoful care ne-a dezvăluit suave subtilități și sensuri tăinuite ale rostirii românești, că „numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată” și că „orice cuvânt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi”. Trebuia să vină de la București domnul avocat Mihai Nicolae, directorul Institutului „Frații Golescu” pentru relații cu românii din străinătate, ca să reapară din uitare un uitat cuvânt – „megieș”. Nu m-am gândit la înțelesul îngropat în adâncul acestui cuvânt până acum, când țin în mână cartea lui Mihai Nicolae „Călătorii identitare. ROMÂNII MEGIEȘI”. Invitat fiind de colegul său Eugen Patraș, vicepreședinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, cartea a fost lansată la sediul acestei instituții, în preajma Zilei Naționale a României. Adunați într-o mică comuniune, de o carte a „românilor megieși”, ne-am prelungit sărbătoarea de duminică, 28 noiembrie, și ne-am mai dat frâu of-urilor din suflet, durerilor de inimă, întrebărilor la care parcă am ști răspunsul, dar vrem să auzim ce o să ne spună și alții…
Cu excepția moderatorului Ștefan Hostiuc, care a răsfoit-o mai înainte, cei prezenți nu aveau ce spune despre cartea ce o vedeau prima dată, însă materialele adunate între copertele ei despre românii din afara țării au provocat discuții aprinse, furnizându-i autorului subiecte pentru al doilea volum pe care preconizează să-l editeze. Or, în prima parte a amplului studiu despre românii de pretutindeni, din teritoriul actualei regiuni Cernăuți populat de români, a intrat doar Ținutul Herța. Oprindu-ne la CUPRINS, menționăm că autorul, un neostoit călător identitar, a investigat comunități românești „urgisite”, cum le numește el, din teritorii aproape uitate și cu probleme mult mai grave decât ale noastre, cum sunt cele din sudul Basarabiei, românitatea răsăriteană de la est de Bug, din Transnistria, Bulgaria, Voivodina. Nu întâmplător am ținut să-mi adun gândurile de la această manifestare, sub genericul a două rânduri din versul unui poet de limba română, Milan Anghelev-Coșoveanu (din Bulgaria), luate ca motto la deschiderea respectivului volum. N-a rămas mult ca să ajungem și noi, românii din Ucraina, în situația conaționalilor din Bulgaria, marea majoritate a cărora simt dor și durere când aud vorba românească, însă nu mai vorbesc „strămoșeasca limbă”.
Mai bine decât noi cunoaște condiția comunităților istorice românești din alte țări diplomatul Nicolae Dan Constantin, ministru plenipotențiar al Consulatului General al României la Cernăuți, care s-a aflat în misiune diplomatică în Ungaria și Serbia, a studiat problemele comunităților istorice de acolo, opțiunea dumnealui fiind să ajungă și la românii din Ucraina. Un model cum s-ar cuveni conform drepturilor internaționale și am dori să fie tratată comunitatea noastră ne oferă politica promovată de România față de etniile conlocuitoare. Despre aceste adevăruri, de fapt, cunoscute de noi, ne-a relatat dr. Irina Airinei, coordonator al ediției lansate. În calitatea-i de președinte al Asociației „Anima Fori” (Sufletul Cetății), dumneaei se preocupă de cercetarea relațiilor interetnice în România și poate oferi informații complete și obiective. Toate sunt importante: și biserica, și cultura națională… Însă, mai mult decât toate, ne-am dori să avem ca în România dreptul de care se bucură acolo toate minoritățile – cel la educație în limba maternă. Fără învățământ în limba română o să ne pierdem irecuperabil – nu vom avea nici oameni de cultură, nici preoți iubitori de neam, nici scriitori, nici cititori… Cam asta ar trebui să învățăm și să luăm aminte de la „Românii megieși”.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 