Vine să ne amintească cine am fost ieri, să ne întrebe cine suntem astăzi… Ne amintim des de Mihai Jar, cel care a fost și a rămas în memoria comunității noastre ca primul director al primei școli cu predarea în limba română din centrul Cernăuțiului. Nu poate fi uitat pentru că ne iese în cale școala deschisă de el, astăzi Liceul nr. 6 „Alexandru cel Bun”, pentru că ne întâlnim cu soția sa, profesoara Larisa Jar la manifestările de respirație românească, îndeosebi cele organizate de Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, pentru că primii săi elevi s-au afirmat deja ca buni specialiști în diverse domenii, iar nepoțica sa, Sabrina, a debutat pe scena sărbătorilor noastre naționale, anunțându-și talentul de cântăreață. Un șirag de duioase, luminoase amintiri a derulat în seara aceasta, 29 noiembrie, la „școala lui Mihai Jar”, momente prilejuite de răsfoirea cărții care îi adună o parte din tot ce a reușit să realizeze în scurta-i viață de numai 39 de ani.
Impresionantă-i puterea unei cărți de a uni inimi, de a ne pune pe gânduri referitor la izbânzile din trecut și pierderile de astăzi. Numai eroul principal, cel căruia îi este consacrată a lipsit. Aproape toți ceilalți din paginile ei au fost prezenți. Cartea „MIHAI JAR, primul director al primei școli românești din centrul civic al orașului Cernăuți (1991-1999)”, de curând scoasă la lumina tiparului la Editura „Druk Art”, îngrijită de scriitorul Ștefan Hostiuc, a prins aievea viață prin relatările continuatorului Ion Ignat, directorul de astăzi al Liceului „Alexandru cel Bun”, prin evocarea lui Eugen Patraș a frământărilor din acea perioadă de deșteptare națională, marcată de romantism și neasemuit curaj, prin prezența lui Mykola Fedoruk, primarul de atunci, care a susținut deschiderea școlii românești. La începutul anilor 90 au mai fost deschise școli și clase românești (la Corovia, Molodia, Valea Cosminului, Camenca), dar numai școala lui Mihai Jar a rezistat și dăinuiește în timp, poate și datorită faptului că primul director și-a zidit propria-i viață la temelia ei, lucru sensibilizat și de scriitorul Vasile Tărâțeanu, membru de onoare al Academiei Române. „Era mânat de curaj, pretutindeni primul, orice lucru început îl ducea cu bine la capăt” – așa îl cunoaște profesorul de istorie, Ion Abobuțoaie, prietenul din copilărie, mai târziu și coleg, și susținător al proiectelor orientate la prosperarea școlii.
„Camera 101 de la căminul studențesc, unde locuia Mihai, era locul strânsurii studenților români. Am trecut prin momente când trebuia să fiu exmatriculat de la facultate. M-a salvat Mihai, punând cuvânt pentru mine pe la șefii de la catedră. A fost excelent în toate – și ca pedagog, și ca tată, și ca prieten”, ne-a mărturisit emoțiile care nu pot fi „citite” în carte, colegul de facultate Titus Scripa, datorită căruia a apărut tirajul de 700 exemplare. „Am lucrat 10 ani împreună la Școala Medie de la Roșa și doi ani în această școală. Mi-a fost coleg, șef de studii, director, dar mai întâi de toate un suflet apropiat cu care era simplu și ușor să lucrezi. Cartea aceasta ni-l readuce pe Mihai Jar în toată plenitudinea sa, așa cum a fost și l-am cunoscut”, a întregit chipul celui evocat profesoara de română, Serafima Opaiț. Momente din timpul când erau elevi la școala de la Roșa a evocat Elena Vântu-Tărâțeanu, directoarea Muzeului „Mihai Eminescu”, și fostul învățăcel al lui Mihai Jar, Valeriu Basaraba, editorul cărții.
Sosiți la Cernăuți la invi-tația Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, dr. Mihai Nicolae, director al Institutului „Frații Golescu”, și Irina Airinei Vasile, președintele Asociației „Anima Fori” (cu rădăcini în Bucovina), au avut bucuria de a-l cunoaște pe înaintașul nostru, regretatul director Mihai Jar din amintirile derulate cu atâta drag.
Cei mai apropiați, soția Larisa, fiul Artur, sora Elena, împreună cu fiicele sale Cristina și Larisa, profesoare la Școala Medie din Mihoreni, au avut mai multe lacrimi decât cuvinte. Dar cât de mult spun doar câteva cuvinte ale surorii Elena: „A făcut cu dragoste această școală”. Cu dragoste făcea orice lucru – și la școală, și acasă. „Era fericit când înfloreau merii”, mi-a spus doamna Larisa odată, evocând și acum anotimpul drag soțului ei, când vorbea cu fiecare floare de măr. „De 22 de ani înfloresc merii fără de Mihai”, a lăcrimat ea nefiind în stare să-și respecte promisiunea de a nu plânge în această zi. Simbolic a răsunat, ca o bună prevestire pentru înfloririle viitoare, cântecul Cameliei (Nataliei Proțiuc) „Mugur, mugurel”. Noi ne vom trece, cu toate amintirile și emoțiile, dar vor înmuguri, vor înflori merii. Și această carte va dăinui, și noi toți care am fost în jurul lui Mihai Jar vom rămâne tineri și hărăziți de vis în această carte. Primind-o de la profesoara Larisa Jar, am stat ziua întreagă între copertele ei, fără s-o citesc, umblând prin casă, alergând cu treburi prin oraș, așteptând nepoțeii la ușa aceleiași școli, dar totuși nu ca în această carte. Nu era nevoie s-o citesc, căci am trăit-o împreună cu oamenii întâlniți în paginile ei, din care câteva file îmi aparțin și mie. Dedicată lui Mihai Jar, cartea aparține mai multor români de la care a avut susținere, i-a strâns în jurul său într-un ideal comun, în miezul dragostei pentru limba română.
Astăzi, după ce a trecut prin etapa statutului de gimnaziu, prima școală cu educația în limba română din centrul Cernăuțiului s-a transformat în Liceul nr. 6 „Alexandru cel Bun”. Dar tot a lui Mihai Jar a rămas pentru fericiții părinți și bunici care și-au condus copiii la 1 septembrie 1991, pentru prima dată în istoria postbelică a orașului, într-o școală unde se vorbea și se simțea românește.
Pe cei mai mulți moartea îi îngroapă în uitare, dar sunt și muritori cărora le aduce nemurirea. Mihai Jar e dintre acei aleși nemuritori, cel puțin pentru românii care au pus umărul ca școala românească să existe, s-au bucurat că copiii lor au posibilitatea să învețe în limba maternă. Nu-l uită nici elevii care au primit certificatele de studii din mâinile regretatului director. Drept mărturie ne stau paginile cărții în care găsim cuvinte de recunoștință din partea foștilor absolvenți. Ajunși la maturitate, își aduc și ei copiii la această școală, constatând cu tristețe că nu e așa cum a fost în anii lor. Nu e cum a fost în sensul că limba română nu mai este la ea acasă nici măcar în școala deschisă ca o oază de românism în inima fostei capitale a Bucovinei.
Gazeta de Herța 