Cu ani în urmă, la o consemnare despre genocidul de la Lunca, am luat ca moto un citat din „Studii naţionale”, scrise la 1840, de Alecu Ruso, în care se spune că unul din hoţii prinşi primi să devină călău, ca să scape de moarte, însă el era ţigan: „Românul se face hoţ, se face ispravnic, se face judecător, dar călău niciodată”. Atunci am fost mustrată de un coleg mai înţelept, imputându-mi-se că răspândesc idei xenofobe. Dar nu era vorba de xenofobie, ideea fiindu-mi inspirată de o întâmplare, evocată de David Purici din Ostriţa Herţei (nu mai este demult în viaţă). De la el am auzit despre momente înfiorătoare ale acelei nopţi. Era un copil de vreo cincisprezece ani, când s-a luat din urma tatălui său. A fost rănit şi prins chiar lângă sârma ghimpată. Îi trebuiau doar încă doi-trei paşi ca să se salveze. Şi putea să-i facă, dacă nu se întorcea la taică-său care sângera în agonia morţii. Aruncat apoi în închisoare, a scăpat de sentinţa capitală numai datorită faptului că era minor.
Tot el mi-a povestit despre sfârşitul nedemn al unuia dintre trădători, aciuiat la Ostriţa. Când i-a bătut ceasul din urmă, se chinuia ca în gură de şarpe, căci sufletul păcătos refuza să-i părăsească trupul. Pe semne nu era loc nici în infern pentru el. A închis pe vecie ochii, numai după ce s-a sforţat să ajungă în culcuşul câinelui. Astfel, pământul s-a eliberat de un Iuda. Ştiu că trădarea n-are naţionalitate, cunosc destui români care şi-au vândut vecinii pentru a pune mâna pe un ţol ori o pernă din casa lor, însă acel vânzător, ce şi-a câştigat moartea lângă un câine, nu era din neamul românesc.
Avem destule motive să credem şi să vedem aievea că şi printre români există călăi şi trădători. Dar oamenii buni, oneşti, cumsecade sunt mai mulţi. Referitor la aceasta, să nu uităm de cuvintele lui Eminescu: „Cel mai mare bine pe care cei răi îl pot face e de a semăna răi; numai persistenţa lor asigură victoria celor buni. Vai de veacul în care nici cei răi nu mai au caracter”.
Revenind la trecutul care ne doare, nu mă voi aprofunda în filozofia acestor cugetări. Cu ani în urmă, de la românca Olga Vieru mi s-a memorizat o istorie ce poate servi drept subiect pentru un film sau roman despre tragedia de la Lunca. Cu lumânarea-i tremurândă în mână, ea a povestit în faţa Crucii de la Lunca cum mama sa Elizaveta, pe atunci o copilă de 17 ani, a salvat de la moarte o femeie din Mahala. Fugind de soldaţii ce-i măcelăreau cu baionetele pe cei rămaşi vii după tirul mitralierelor, femeia rănită a căzut într-o groapă săpată pentru păstrarea cartofilor şi a rămas ascunsă acolo. Astfel a scăpat în acea noapte, Dumnezeu ajutând-o poate şi pentru pruncul ce-l păstra sub inimă. Nu avea puteri, dar era şi periculos să iasă din groapă, căci ar fi fost prinsă pe loc. Elizaveta a dat întâmplător de ascunzişul sărmanei femei. I-a oblojit rănile şi îi aducea pe ascuns (să nu vadă părinţii) câte ceva de mâncare, până când într-o zi tatăl ei i-a descoperit secretul. Speriată, fata i-a rugat pe părinţi s-o lase să îngrijească mai departe de femeia muribundă. Deşi riscau cu propriile vieţi, taică-său a adus-o noaptea pe fugară în gospodăria lor, ca să nu îngheţe acolo în câmp. Când s-au mai potolit prigonirile, femeia s-a întors acasă.
Odată, după mulţi ani Elizaveta s-a întâlnit întâmplător cu măhăleanca salvată de ea la piaţa din Noua Suliţă. Nu-i ştia nici numele de familie, reţinând numai că o chema Maria. A recunoscut-o după voce. S-au îmbrăţişat plângând amândouă, Maria i-a mulţumit nu atât pentru viaţa ei, cât pentru fiica ce trăieşte astăzi datorită curajului unei fete de 17 ani, cât avea pe atunci Elizaveta. Când Olga Vieru mărturisea extraordinara întâmplare, de faţă era şi un bărbat de la Horecea, Gheorghe Horenciuc, pe atunci membru al corului „Dragoş Vodă”. El şi-a amintit că, odată, în trenul ce-l ducea spre Kiev, a auzit exact aceeaşi istorie de la o tânără din Mahala, care i-a povestit că mamă-sa a fost rănită la Lunca şi salvată de o familie de buni creştini.
După cum vedem, nu zadarnic a apărut la români proverbul: „Munte cu munte se întâlneşte, d-apoi om cu om…”.
Mi-am amintit de acest episod, când am admirat prima dată scara virtuţilor de pe frescele exterioare ale unui perete de la Sfânta Mănăstire Suceviţa, şi m-am gândit că putem urca cu Elizaveta și părinții ei de la Lunca o treaptă mai sus, nelăsându-ne doborâţi de hienele infernului.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 