PENTRU UN NEAM CU DOR DE LIBERTATE, ARD FĂCLIILE MEMORIEI ÎN LUNCA PRUTULUI

„Vântul bate, nu-i străbate, neaua ninge, nu-i atinge”, acest colind închinat Mântuitorului îmi vibra în suflet, pornind spre locul martirajului românesc din Lunca Prutului. Dar a fost o zi neobișnuit de însorită duminica de 13 februarie, ca niciodată în miez de februarie, ca nicicând în drumul ce-l străbatem la început de an spre Troița înălțată de românii din Mahala în memoria neamului cu dor de libertate. E drumul pe care se întoarce iarăși timpul înapoi și istoria coboară de pe cruce, chemându-ne spre acel mal surpat al Prutului, spre acel loc unde sălciile plângătoare, iarba, florile, tot ce freamătă și se înalță la cer crește din oasele românilor. Am pornit din Cernăuți împreună cu președintele Societății republicane „Golgota”, Vasile Răuț, și reprezentantul Consulatului General al României, funcționarul consular Florin Stan, cu soția sa, prof. Viorica Stan, evocând tragedia de acum 81 de ani, înscrisă într-o istorie înveșnicită pe cruci, troițe, monumente funerare, în sufletele urmașilor, transmisă de la inimă la inimă, aidoma miturilor spiritualității românești. Aveam și o strângere de inimă la gândul că nu vom întâlni, ca în alți ani, lume multă la această Troiță, dar am văzut venind într-un râu curgător mame tinere cu copii, bărbați purtând Tricolorul, preoți în odăjdii albe. A avut grijă Comunitatea Teritorială Herța ca acest moment comemorativ să decurgă creștinește, după legile suferindului nostru pământ. Viceprimarul Emilia Matei a împărțit pentru sufletele adormiților în gropile comune din malul Prutului lumânări și prosoape albe, gospodinele din satele apropiate au pregătit pomeni pentru cei care și-au sfârșit aici ultimul drum. Soborul de preoți, în frunte cu părintele protopop de Herța Pavel Dumitru, susținut de coriști ai Bisericii din Ostrița, a oficiat slujba de pomenire. Părintele Marian Onișciuc a venit cu enoriașii săi din parohia Bisericii Sf. Parascheva a satului Lunca. Li s-au alăturat slujitorii altarelor: părintele Vasile din Fundoaia, părintele Ion Bivolaru, Satu Mare, Ion Cărăușu, Marșinți, și alte parohii. 

Evocând marea jale ce-a cuprins nordul Bucovinei și întreg ținutul Cernăuților du-pă ocupația sovietică din iunie 1940, părintele Pavel a mărturisit că tezaurul bisericii înflorește și din sângele acestor martiri, care ne-au înnobilat calendarul cu sfinți, ne-au lăsat moștenire dorul lor de viață curată, cu credință și virtutea iertării. Tragedia de la Lunca, când mai mult de 400 de tineri români au fost omorâți și aruncați în trei gropi din malul Prutului, îi amintește și de un bunic, mânat în lagărul morții de la Onega. Bunicul său s-a întors acasă, dar nu s-a bucurat de viață. A murit degrabă după eliberare, având parte măcar de înmormântare creștinească. 

Despre datoria de a nu uita, a prețui cerul senin, a trăi frumos viața care o avem a vorbit viceprimarul Emilia Matei, stăruința dumneaei de a nu lăsa să treacă fără lumânări aprinse și o masă de pomenire această dată fiind cea mai sinceră mărturie că-și îndeplinește neabătut și din toată inima misiunea de lider al comunității. Funcționarul consular Florin Stan, cuprins de emoțiile primei întâlniri cu acest altar de jertfă românească, a menționat prezența copiilor și importanța cunoașterii trecutului, a tot ce e legat de istoria națională. Îmi pare rău că n-a ieșit în față și Ana Vizitiu din satul Lunca să povestească istoria auzită de la bunica sa, Saveta Vieru. Eu o știam de mai demult, o am înscrisă în volumul „Drama românilor din regiunea Cernăuți, masacre, deportări, foamete în 1940-1941, 1941-1947”. Am consemnat și în articolul din numărul precedent al „Gazetei de Herța” despre bunica ei, pe atunci o copilă de 17 ani, care a salvat de la moarte o femeie din Mahala. Tot în acel sat de oameni ai lui Dumnezeu nu se uită nici până azi de unul (n-o să-l nominalizez, căci demult nu e în viață și nu sunt judecătorul nimănui), cu faimă rea de coadă de topor. Și după 81 de ani de la acea tragedie se vorbește că ar fi anunțat grănicerii sovietici despre coloana pornită de la Mahala să treacă Prutul. N-a rămas nimeni din ai săi în viață, dar satul de oameni blânzi și iertători nu uită că a fost și câte un Iuda printre români, întocmai ca în versurile poetului Grigore Bostan: „Ce negru-i malul Prutului surpat/ cu luncile-aplecate și cu norii -/ De când atâția corbi s-au încuibat/ în bezna rece, izgonind cucorii?”.

GHEORGHE VORONCA A FOST GĂSIT ÎN UNA DIN CELE TREI GROPI FĂRĂ AMBELE PICIOARE 

În preajma comemorării victimelor tragediei de la Lunca, o tânără colegă, radiojurnalista Mariana Struț, m-a invitat în studioul postului de radio FM „Bucovina” la un dialog pentru emisiunea „Lecturi sonore”. Am ales să citesc un fragment din cartea „Neamul nostru de martiri”, momentul fiind precedat de pomenirea unor oameni apropiați care au suferit, s-au pierdut fără de urmă. Am văzut lacrimi în ochii Marianei, când i-am răscolit amintirea despre sora bunicii ei din Toporăuți, Vasilena Țâbuleac, refugiată în martie 1944 în România. A aruncat un bilețel în gara de la Sadagura, din trenul ce-o ducea spre un liman salvator. A scris că pleacă nu se știe unde și va reveni peste trei luni. Cineva l-a găsit și l-a transmis părinților ei din Toporăuți. Cele trei luni s-au prelungit mai mult de două decenii, abia după 23 de ani Vasilena și-a îmbrățișat părinții. Dar ea a supraviețuit, trecând prin grele pericole, a avut un trai liniștit la Ploiești. Cei mai mulți, însă, porniți pe drumul salvării, s-au cununat cu moartea. Visele lor ucise pe malul Prutului revin mai ales în aceste zile de februarie, aprinzând flacăra lumânărilor, dând glas unui bocet, unui cântec de jale, sau unor „lecturi sonore”, printre lacrimi, cum s-au perindat cele 30 de minute ale mele, alături de Mariana Struț, apropiată mie ca fiica prietenei Aurica Tâbuleac, continuatoarea mamei sale în ale dragostei pentru profesie și cuvântul melodios rostit.    

Nu sunt cuvintele citite din volumul „Neamul nostru de martiri” numai despre moarte și despre trădare, ci mai mult despre curaj, despre dragoste de viață și de Țară.  Ne apar, poate, ca niște anacronisme – „dragoste de Țară”, nu însă când ne referim la românii noștri masacrați în apocaliptica noapte de 6 spre 7 februarie la Lunca, dar și pe tot parcursul primului an de ocupație sovietică malul Prutului a fost scăldat în sânge de român. Ar trebui să curgă Prutul ca o nesfârșită durere vie pretutindeni unde există suflet de român. Și dacă așteptăm multe de la Patria istorică, aceasta nu e în virtutea neînsemnatelor noastre merite, ci datorită generațiilor de mai înainte, care s-au jertfit în numele României. Or, nu pentru bani și bogății fugeau românii din satele noastre, părăsindu-și glia, bruma de avere agonisită de generații, lăsând gospodăriile, mormintele strămoșilor… Și nu numai din cauza fricii, căci cei care se tem stau cu ușile închise în casă. Curajul lor ce depășește orice metaforă numai în miturile fundamentale ale poporului român mai poate fi găsit. Ce i-au influențat mai mult – provocările trădătorilor sau sentimentele naționale? E o întrebare crucială, când îi evocăm pe martirii masacrelor de la Lunca și Fântâna Albă. Numai cei care vor să le minimalizeze actul de patriotism și dragostea de Țară susțin că rolul principal l-au jucat provocatorii. Orice s-ar spune astăzi, din mărturiile supraviețuitorilor am rămas cu ferma convingere că pe români i-a mânat spre frontieră simțirile naționale, teama de a nu rămâne supuși străinilor. 

Au pornit spontan, fără să se gândească la beneficii, fără să cântărească riscurile, lăsând toate bunurile materiale în urmă. Cu vreo cinci ani în urmă, la Horecea Urbană încă trăia un supravieţuitor al exilului siberian, Grigore Voronca, deportat cu părinţii din cauză că un frate de-al său s-a aflat în coloana de sute de români porniţi să treacă Prutul în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941. Sunt mai multe dovezi că a crescut într-o familie de buni români şi evlavioşi creştini, cea mai elocventă fiind destinul fratelui său Gheorghe şi al tatălui Simion. Gheorghe Voronca s-a aflat printre cei şapte horeceni, măcelăriţi în Lunca Prutului, în sângeroasa noapte de 7 februarie 1941. Părinţii ştiau de decizia fiului mai mare, i-au pregătit şi cămăşi de schimb, dar Gheorghe a uitat legătura cu straie de drum. Nici nu i-ar fi folosit acele haine, căci drumul i-a fost neaşteptat de scurt, viaţa sfârşindu-i-se pe malul Prutului însângerat. Gheorghe Voronca a fost găsit de rudele sale în una din cele trei gropi de la Prut fără ambele picioare. Când s-a pornit spre România, flăcăul a îmbrăcat cel mai frumos costum naţional, cele mai bune ciubote, ca să ajungă ca un mire în Patria dragă. S-a cununat, însă, cu moartea. Păgânii care i-au răpit viaţa s-au lăcomit să-i ia şi cizmele. Şi ca să nu se necăjească prea mult (umflate şi îngheţate, picioarele mortului se opuneau), călăii i-au luat cizmele cu tot cu picioare. „Cu el au plecat un frate de-al mamei, Nistru Florea și nevastă-sa Eugenia. Erau tineri, de curând căsătoriţi, căci nu aveau copii. Când au fost găsiţi în groapa comună şi aduşi pentru a fi înmormântaţi creştineşte în cimitirul din Horecea, noi eram departe de locurile natale, ne chinuiam în Siberia”, mi-a povestit Grigore Voronca, evocând denumiri de localităţi şi date de pe acel îndepărtat pământ. Părinţii n-au avut chip să-şi plângă, după obiceiul străbun, fiul omorât la încercarea de trecere a frontierei, întreaga familie fiind înscrisă pe lista neagră a deportaţilor şi condamnată la cinci ani de închisoare în lagărele din Siberia. 

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s