ÎN AȘTEPTAREA PĂCII, UCRAINENII STRĂMUTAȚI LA OSTRIȚA-MAHALA AU ÎNVĂȚAT SĂ SE SALUTE ÎN ROMÂNĂ CU „HRISTOS A ÎNVIAT!” 

 TINERELE PROFESOARE, Iuliana Bujeniță, Mariana Vasiloi și Iuliana Iacobeț, împodobeau un improvizat pom pascal, să le însenineze cât de cât privirile copiilor alungați de război în școala lor. Mariana e încă la vârsta adolescentină, după liceul de arte, dar și pe cele două Iuliene nu le deosebești de elevii din clasele mari, deși au băieței de-o seamă, Daniel Iacobeț și Vasilică Bujeniță, care vor merge anul acesta în clasa întâi. Tinerele mămici de pe acum simt fiori reci la gândul că se poate întâmpla ca feciorașii lor, din cauza războiului, să nu pășească pragul școlii, așa cum au avut ele și multe generații de elevi fericirea. Înnoită și întinerită, cum n-a fost niciodată, este Şcoala din Ostrița-Mahala. Numai că cei 320 de elevi, pentru care s-au făcut lucrări de reparație, nu s-au bucurat de anturajul renovat. Copiii au stat acasă din cauza pandemiei, acum, și mai rău, războiul declanșat de agresorii ruși în Ucraina îi impune să învețe din nou de la distanță, adică online. În incinta școlii, însă, nu e pustiu. În clase și pe coridoare – agitație, un permanent du-te-vino de dimineață până-n seară târziu, dar și noaptea nu e liniște aici. Se aude câte un oftat venit parcă din rărunchii pământului răscolit de bombe, plânge în somn un copil căutând mâinile mamei să-i alunge coșmarul. 

De câteva ori în ultimele două luni m-au dus drumurile în comuna Mahala, dar am evitat această întâlnire, am înconjurat pe departe școlile, știind că acolo sunt adăpostiți refugiați din estul Ucrainei. Nu că n-aș empatiza cu acești oameni sau nu m-ar interesa soarta lor, însă mi se părea cam deșănțat să intru cu mâna goală în suferințele unor oameni care au fugit de acasă numai cu hainele de pe ei și câteva lucruri într-o valiză. 

De fapt, cei care s-au oprit în comuna Mahala nu duc lipsă de haine, nici de mâncare. Gazdele i-au primit cu inima bună, îi ajută și sunt zi și noapte lângă ei. Trecând cu Elena Nandriș pe lângă monumentul înălțat la Ostrița-Mahala acum un an în memoria consătenilor deportați, amândouă dăm glas aceluiași gând: de la începerea războiului comuna Mahala a primit mai mult de o mie de strămutați, cam tot atâția câți măhăleni au fost deportați în vara anului 1941. Cei mai mulți s-au oprit pentru câteva zile, pentru o noapte, urmând drumul mai departe spre Occident. Dar nu toți au la cine merge peste graniță, n-au destui bani sau curaj să pornească mai departe. O întreb pe însoțitoarea mea dacă le-a făcut o excursie prin istoria satului oamenilor care au ales să aștepte pacea la Mahala. Îmi răspunde că le-a povestit din trecutul tragic al românilor de aici. Și la bustul Aniței Nandriș i-a adus pe cei adăpostiți la Şcoala din Mahala. Înțelegem că nu sunt aceleași nenorocirile prin care au trecut românii noștri atunci și suferințele de astăzi ale oamenilor porniți pe calea pribegiei. Oamenii de astăzi, pentru care e de neconceput viața fără lumină electrică, apă caldă, mașini care spală rufe și blide, n-au imunitate în fața greutăților. Omul contemporan nu poate trăi fără telefon mobil, Internet, fără a fi la curent de la oră la oră cu tot ce se petrece prin lume. De aceea și mai dureroase sunt despărțirile de cei dragi, de cuibul natal, de lucrurile adunate în viața pașnică, ce amintesc de zile fericite.

Mă tem să mă gândesc, să mă întreb ce-aș lua cu mine, dacă aș fi nevoită să plec în pripă pentru nu știu cât și nu știu unde. Sigur, că aș lua și o carte-două (dar care dintre-atâtea dragi și scumpe?), aș lua și laptopul la care culeg acum aceste rânduri, și foi de hârtie așternute cu sentimente și gânduri ce-mi trec uneori fulgerător prin minte, și suveniruri aduse din lumea mare – superbele mele amintiri… Astfel s-ar strânge un munte de lucruri dragi ce n-ar încăpea într-un vagon întreg, căci numai în suflet pot fi purtate. 

Nu le-am întrebat pe femeile întâlnite în curtea Şcolii de la Ostrița-Mahala ce-au luat cu ele. Tinere fiind, se vede că au luat ce au mai scump – copiii. Pentru salvarea copiilor au lăsat casă și masă. Cei mai mărișori aveau lecții online, iar cei mărunței alergau pe stadionul din fața școlii, presărat cu mici pete de soare – flori de păpădie. O fetiță smolițică se rotea pe bicicletă în jurul școlii. I-a adus bicicleta, rămasă de la copiii ei, o învățătoare. Directoarea Nicoleta Dubeț îmi spune că părinții fetiței sunt azerbaidjeni din Harkiv. N-au vrut să se refugieze în patria lor istorică, sperând că se va termina repede acest război. Și celelalte familii care s-au reținut la Mahala sunt cu gândul la „acasă” și cu rugăciunile la pace în Ucraina. De la început au crezut că se vor reține aici numai câteva zile, sufletul și ochii fiindu-le la drumul întoarcerii. Au fost 53 la început, au rămas 29. S-au încumetat să se întoarcă la locurile de muncă și la vetrele lor 11 persoane din Cerkasî, 10 din Kiev. Toți cei 29 de refugiați, întâlniți în Săptămâna Luminată la Şcoala din Ostrița-Mahala sunt oameni simpli, cu posibilități materiale foarte modeste. N-au căutat hoteluri, cazări de lux, sunt recunoscători pentru adăpostul oferit, dorm câte 5-10 persoane în câteva săli de clasă, pe saltele la podea. Primesc pe gratis mâncare caldă la bucătărie. Mai întâi s-au oprit la Lviv. Ca să închiriezi un apartament acolo trebuie să plătești până la o mie de dolari pe lună, ceea ce nici pe departe nu e pentru buzunarul unor oameni modești ca cei adăpostiți la Mahala. De rău de bine, aici li se asigură strictul necesar. Un binefăcător din Serbia, soțul Dianei Jalbă din Boian, a venit cu ajutoare din partea unei organizații caritabile. Interesându-se de ce mai au nevoie, a cumpărat o mașină de spălat și una de uscat rufe, un cuptor cu microunde. Marian Nandriș de două ori le-a adus produse alimentare din România (Arad, Cluj-Napoca). 

Membrii unei familii de cinci persoane din orașul Lazovaia, regiunea Harkiv, mi-au povestit despre norocul de a urca în trenul ce venea din Kramatorsk: „Era negru de lume pe peronul gării. Am ieșit din casă la 6 aprilie, în seara când au fost distruse 20 de case de pe strada paralelă cu a noastră. E o minune că am urcat toți în trenul ce venea din Kramatorsk. Nu avea să se oprească la noi în gară, dar chiar atunci când a ajuns a început bombardamentul. Un însoțitor de vagon a deschis ușa, noi eram primii și ne-am rugat să ne ia. Nu erau locuri libere, am stat în picioare două zile, până am ajuns la Lviv”. Mi-a povestit cea mai în vârstă, bunica Ludmila, cu două fiice Tatiana și Oxana, cu nepoata Ana și strănepotul Mișa. Ana îmi arată pe telefon școala ruinată unde a învățat. Ea locuiește în Harkiv. Credea că la părinți, în orașul Lazovaia, va fi în siguranță, n-a luat cu ea haine, nici alte lucruri necesare, căci nu se pregătea de drum lung. A ajuns la Cernăuți numai în ce avea pe ea, nici măcar un prosop n-a luat de acasă. 

O femeie din regiunea Sumî are trei copilași cu ea – de doi, trei și doisprezece ani. E de la mijlocul lui martie la Ostrița-Mahala. Povestește că bunicul ei a luptat în al doilea război mondial, a ajuns până la Berlin. S-a întors teafăr acasă, dar fără nici un trofeu. Cică, a auzit de la bunica ei că-l certa că n-a adus nici un capăt de ață din Germania. 

Ce fac ziua întreagă oamenii adăpostiți aici? Cele câteva mâini bărbătești, din niște scânduri și materiale găsite fără folosință, au amenajat un loc pentru odihnă în curtea școlii. Femeile au grijă să mențină liniștea și ordinea la bucătărie, în sala de jocuri pentru copii, să le dea o mână de ajutor celor cinci lucrătoare de la cantină. În acea zi erau la serviciu bucătăresele Natalia și Stela. În noaptea de Înviere s-au rugat alături de enoriașii bisericii, care le-au pregătit coșuri pascale, împărțind cu ei din bucate și bunătate. În ajun i-a vizitat cu pachete pascale pentru copii Consulul General al României la Cernăuți, Irina Loredana Stănculescu. Duminicile merg la slujbă la biserică, au învățat să se salute în română cu „Hristos a Înviat”, și copiilor lor le place să spună „Bună ziua”. Cât păpădiile n-au făcut puf, copiii le adună în buchețele, împletesc coronițe pentru doamna Nicoleta, directoarea care zilnic e alături de ei. În timp de noapte o schimbă soțul, lucrător al școlii. Își petrece timpul la școală și băiețelul lor Artiom de 8 ani, elev în clasa a treia. Și-a făcut prieteni de joacă și o întreabă cu neliniște pe mămica cine din ei se pregătește să plece acasă. Or, mulți, aflând că întreprinderile la care lucrează și-au reluat activitatea se întorc la casele lor. Directoarea se bucură pentru oamenii care se întorc acasă, iar fiul ei plânge după despărțirea de noii prieteni, toți împreună visând la ziua când se vor întâlni la Harkov, Lazovaia, prin Dnepro, Sumî și alte orașe din Ucraina, sub cer senin, bucurându-se de liniște și pace. 

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s