Amarul vieţii mele

(Mărturiseşte Gheorghe PURICI din satul Ostriţa, în vârstă de 88 de ani)

 Sunt oameni care au îndurat în viaţa lor cele mai mari necazuri. Poate unii astăzi trăiesc mai bine, având toate cele necesare, iar alţii stropesc bucăţica de pâine cu sudoarea, care le consumă ultimele puteri. 

Au fost timpuri când ne-am pomenit despărţiţi de o groaznică frontieră: cu îngrădituri de sârmă ghimpată, cu patrule de grăniceri, cu cuiburi de mitralieră, cu o politică şi o ideologie de înstrăinare, cu un regim totalitar de oprimare crudă. 

Gheorghe Purici s-a născut la 2 august 1934, de Sfântul Ilie, într-o familie de ţărani. Părinţii Zamfira şi Grigore au fost pe acele timpuri oameni de la pământ. 

În anul 1940 au venit „eliberatorii” cum se numeau ei. Viaţa oamenilor s-a schimbat brusc. În iunie 1941 au început în Bucovina deportările în masă ale oamenilor. Erau duşi în vagoane de vite în Siberia, Kazahstan, Onega şi în alte locuri necunoscute bieţilor români. 

Tata lui Gheorghe – Grigore, a încercat în iunie 1941 să treacă frontiera cu România. Dar a fost prins de grănicerii sovietici şi dus la închisoarea din Cernăuţi, unde a fost împuşcat. 

În iunie 1941, mama Zamfira, bunica Dochiţa şi Gheorghe, în vârstă de numai 7 ani, au fost deportaţi în Siberia, pe malurile râului Enisei, mai precis în localitatea Zavadovska – Mejdogranka. 

Cu lacrimi în ochi îşi aminteşte domnul Gheorghe de anii din deportare. Locuiau în barăci, geruri mari, lucru greu. Lucrau la tăierea pădurilor. Primeau doar 200 grame de pâine şi un polonic de ciorbă. 

Cădeau românii noştri de foame şi ger. Au stat în Siberia cinci ani şi jumătate. În anul 1946, toamna, s-au întors la Ostriţa. Nici tu casă, nici tu masă…

Mama Zamfira a plecat la feciorul Traian, care locuia la Porubna, şi în anul 1951 a trecut, sărmana, în lumea celor drepţi. Dumnezeu s-o ierte!

Domnului Gheorghe, în Siberia, din cauza gerurilor mari, i-a îngheţat un picior. A umblat vreo 15 ani pe la spitale, dar nu i-au putut trata piciorul. Aşa a şi rămas bietul om şchiop de un picior până în zilele noastre. 

Abia în anii independenţei Ucrainei i s-a dat categoria de invalid de grupa a II-a. 

Pe parcursul anilor a lucrat la întreprinderea de troleibuze din Cernăuţi, a fost un sobar iscusit, un specialist de înaltă calificare. 

În anul 1956 s-a căsătorit cu o fată pe nume Aurica din cătunul Huci, a plecat şi ea în lumea celor drepţi în anul 2018. 

Domnul Gheorghe împreună cu soţia au crescut şi au educat doi feciori – Ion şi Victor, şi o fiică Olga. Se bucură în prezent de ei şi de nepoţi. 

Acum, la vârsta de 88 de ani, mai face câte ceva prin gospodărie. Cum zice dumnealui, mişcarea te mai ţine în viaţă. 

Abia acum a înţeles că erau şi ei o familie din miile de români care au trebuit să se piardă şi să nu rămână nici urmă. Cui au împiedicat ei, mai ales, copiii?!

Vorba cântecului: 

„Bucovină, plai cu soare, 

Te-au călcat ruşii-n picioare…”. 

Viorel GHIBA

În imagini: mama împreună cu fiul Traian; domnul Gheorghe în ziua de astăzi.