Am avut o noapte albă, după ce m-am văzut acasă de la Oroftiana, din cauza emoțiilor de la cele simțite și trăite acolo. Din Lunca Prutului până la Oroftiana ce ține de comuna Suharău, județul Botoșani, sunt poate doi-trei kilometri, dacă am lua-o de-a dreptul, printre copaci, văgăuni și dealuri. Mie mi s-a părut această distanță doar de câțiva pași, stând pe dealul Oroftianei, acolo unde se înalță o cruce în memoria satului Frunza din Ținutul Herța, șters de pe fața pământului de „eliberarea” sovietică. Nu departe, altă Cruce-monument amintește de românii martirizați în iarna anului 1941 pe malul Prutului. Nu e lung drumul, dar cât de tragici au fost acești pași și câți români despărțiți de Țară n-au avut norocul să-i facă, lăsându-și osemintele de strajă la un nou și nedrept hotar! Deoarece era 26 iunie, o zi cu multiple semnificații în istoria României, despre care a vorbit doctorul în istorie Vasile Adăscăliței, m-am întrebat în sinea mea, cum, de fapt, retoric a răsunat și întrebarea domnului profesor de istorie: „Avea să curgă atâta sânge românesc pe Prut, să nu fi acceptat Patria noastră odiosul ultimatum impus de imperiul totalitar sovietic? Amintim că la 26 iunie 1940 guvernul URSS i-a cerut României să-i înapoieze cu orice preț Basarabia și să-i transmită partea de nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit unei hărți alăturate. Despre Ținutul Herța, unde s-a declanșat tragedia de la Lunca, nu se pomenește în acest ultimatum.
Fiind români de la o singură mamă, oriunde ne-am afla ne regăsim la fel de aproape de tragediile trecutului, de Lunca plângerii de la malurile Prutului. Am simțit vibrația acestor cuvinte în vocea Elenei Nandriș din Mahala, când mi-a spus: „Oricât de grea ar fi trecerea prin vamă, eu trebuie să ajung la Oroftiana – pe la Porubna-Siret, pe la Mămăligă, pe jos, ori cu mașina”. Mi-a spus-o cu toată tăria ei de caracter, cu o zi înainte de plecare, când era imposibil să te apropii de poartă, vama fiind inundată de o lume eronat informată despre ajutoarele de la Crucea Roșie. Mi-a explicat că prietenii de acolo au înălțat o Cruce-monument pentru românii din Mahala, omorâți la Lunca, că de multe ori au invitat-o să participe la slujbele de pomenire și momentele de comemorare, dar a fost o singură dată, la inaugurare. Acum au atins-o la inimă cuvintele lui Vălică Barbazan, cunoscut ca Vali Hudești („Glasul Nordului”): „Fără de voi, frații de dincolo, manifestările noastre de pomenire a eroilor sunt ca un parastas fără neamuri la masă”. Tot el, Vali de Hudești, a asigurat-o că va găsi pe cineva să ne aștepte cu mașina chiar și la Mămăliga.
Până mai ieri, nu știam că există atât de aproape de suferințele trecutului nostru un sat Oroftiana, deși nu se poate să nu-mi fi îndreptat privirea spre dealurile sale de câte ori am fost în Lunca Prutului. De acum știu și de acest sat, și de bunii, evlavioșii români ai parohiei sfântului lăcaș „Adormirea Maicii Domnului”, cu o istorie de vreo trei secole, de preoții – părintele Mihai și părintele Nazarie, dar mai ales de energicul, sfătosul primar al comunei Suharău, Marcel Chelariu. Am văzut acolo copii învățați de profesori să recite poezii despre eroi, așa cum mai sunt și prin satele din nordul Bucovinei, din Ținutul Herței. Eroi pentru românii de acolo sunt toți cei căzuți în război, luptători pentru întregirea neamului și pământul Patriei, dar și victimele regimului de ocupație din Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herței, moștenitorii cărora au buni prieteni în județul Botoșani. Or, astfel se numește și Asociația condusă de prof. doctor în istorie Vasile Adăscăliței „Prietenii Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța”, care împreună cu filialele Cultul Eroilor „Regina Maria”, Dorohoi și Botoșani, cu primăria Suharău, și parohiile din comună au organizat o manifestare de comemorare a eroilor într-o zi semnificativă de iunie – sărbătoarea națională a Tricolorului. De-acum când o să merg la comemorarea martirilor de la Lunca, omorâți pe malul Prutului, o să mă uit peste dealuri, căutând cu ochii Crucea din vârful celei mai mari înălțimi a Oroftianei, voi auzi și rugăciunile preoților adunați la Crucea suferințelor românilor noștri.
Deși a fost o zi de tristă pomenire, toate cele bune și luminoase ne-au însoțit în duminica de 26 iunie. Cu slabă nădejde de a ajunge unde eram așteptați, m-am alăturat invitaților din Mahala, Elena Nandriș și Dumitru Zaidel, și ca vicepreședintă a Societății „Golgota” a românilor din Ucraina. Din fericire, parcă se luminase în vamă, trecuse nebunia din ajun. Dincolo ne aștepta Ionică Dumbravă, cunoscut însoțitorilor mei de la întâlnirile cenaclului transfrontalier „Mașina cu poeți”. De data aceasta, domnul Dumbravă, bucuros de a o face pe ghidul, ne-a purtat prin locurile sale dragi. Cunoaște lumea locului, fiind și el bine privit și primit de toți, căci a lucrat o viață în poliție, ca șef de post, la Cristinești, baștina lui George Enescu, și în alte sate din apropierea Dorohoiului. Primul sat, despre care avea multe să povestească a fost Mihăileni, legat de părinții renumitului compozitor, apoi vatra sa natală Dersca și așezarea cu duiosul nume Dragalina… „Sunt sătișoare de pădure, formate după 1877”, ne povestea domnul de la volan, precizând că dincolo de pădure e Tureatca din plasa Herței. Tocmai atunci s-a oprit să ia o doamnă din drum (o cunoscută profesoară). În cele câteva minute până la Dorohoi am aflat că doamna a avut bunici, cu numele de familie Vaipan, chiar la Tureatca, satul despre care vorbeam. Cât de apropiați suntem, câte despărțiri îndurerate ne leagă!
La Suharău ne așteptau primarul Marcel Chelariu cu fruntașii comunei, dr. Vasile Adăscăliței, președintele Asociației „Prietenii Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța”, cu cei mai activi membri ai săi, reprezentanți ai filialelor Asociației „Cultul Eroilor” din Dorohoi și Botoșani. Am văzut pe viu cum cei care se aseamănă se adună, au ce discuta, ce-și împărtăși. Elena Nandriș, primăriță cu o experiență de 15 ani la Mahala, a găsit repede subiecte și proiecte pentru o viitoare colaborare cu gazda. Mai întâi de toate, munca primarului din Suharău se vede în oglinda drumurilor din satele comunei. Drept că e primar de multă vreme, dar după cum spune: „În 2004, când am luat conducerea primăriei nu era un metru de drum asfaltat pe aici”. Faptul că de-atâta timp se ține în fotoliu, îi denotă mai întâi de toate grija pentru prosperitatea comunei. Poate și datorită faptului că primarul, profesorii școlari, slujitorii altarelor nu uită de trecut, de românii care au apărat glia și au sângerat la hotare, comuna are un prezent frumos. „Sunt oameni foarte muncitori, modești, inimile lor bat în unison cu durerile neamului de dincolo de graniță”, le-a adus un elogiu prof. Vasile Adăscăliței, în fața sfântului altar al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Oroftiana, de unde a început pelerinajul la Crucile din câmp. Au fost o adevărată lecție de istorie mesajele ofițerilor în retragere, domnii colonei Timofti și Amorăriță, atât pentru copiii prezenți, cât și pentru adulți. Elena Nandriș a evocat etapele înălțării celor trei monumente în memoria martirilor comunei Mahala, iar șeful Căminului cultural de la Ostrița Mahala, Dumitru Zaidel, cunoscut și ca poet, și-a mărturisit emoțiile în versuri. Era fericit că și-a întâlnit prieteni în ale scrisului, în special pe Dorel Lungu – un munte de bărbat, dar nemaipomenit de sentimental. Îl podidesc lacrimile, vocea i se pierde în plâns atunci când citește din creația sa sau recită poezie patriotică.
„Monumentele Eroilor apar pe trupul Țării și sunt cinstite ca icoanele sfinților în casele românilor, pentru că osemintele lor ne păzesc de dușmani”, aceasta este credința oamenilor cu mai mult noroc decât al urmașilor martirilor de la Lunca. Dar și memoria lor sângerează, înalță și ei monumente pentru martiri, împletind „cununi ale dreptății”, pentru a le închina Eroilor. Am simțit durerea noastră comună pe dealul Oroftianei, lângă cele două simboluri sfinte – Crucile înălțate pentru mult pătimiții frați din valea adâncă a plângerii. A slujit soborul de preoți Tedeumul, au depus coroane tinerii din comuna primarului Chelariu, s-au închinat cu o coroană a recunoștinței și mesagerii măhălenilor. E o durere comună, pentru că nu puțini locuitori din așezările rămase pe pământul Țării din fostul județ Dorohoi își au rădăcinile în Lunca plângerii. Glasul sângelui, chemarea rădăcinilor îi poartă la aceste Cruci, unde se vine numai cu lacrima credinței și sufletul curat, unde chiar și cântecele de jale sunt înecate în lacrimi, oprite de noduri în gât, în piept, așa cum mi-a mărturisit Elena Nandriș, după ce, la rugămintea gazdelor, a încercat să dea glas cântărilor ce ne definesc ca români de la o singură mamă.
Maria TOACĂ
Fotografii de Lăcrămioara VATAMANU (Suharău)
Gazeta de Herța 